Start > Ritul latin > Solemnitatea Învierii – Liturghia din timpul zilei

Solemnitatea Învierii – Liturghia din timpul zilei

20 March 2008
1,077 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Învierea Domnului (Anul A)

Există în viața noastră evenimente deosebite cărora noi, oamenii, le acordăm cea mai mare importanță. Astăzi Biserica universală, după ce timp de patruzeci de zile s-a pregătit cu seriozitate pentru celebrarea celui mai mare mister al mântuirii noastre, după ce și-a purificat întreaga ființă de tot ce era mizerie umană, sărbătorește cel mai mare eveniment mântuitor din viața ei: evenimentul Învierii Domnului nostru Isus Cristos.

Cristos a înviat! Acest salut creștinesc răsună astăzi în toată Biserica. Preamărim cu inimile pline de bucurie pe cel care a creat cerul și pământul, pe cel care l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa și care astăzi ne cheamă pe toți la viață. El, care a învins moartea prin moarte, oferă întregii creații răscumpărarea. Astăzi, gândul frământat care privește spre moarte, gândul înspăimântător de întrebarea: “Nu cumva nu va mai fi nimic după moarte”, este spulberat. Cristos a înviat din morți pentru ca viața noastră să capete sens, să aibă speranță și lumină. Iată, motive de bucurie și de încurajare pentru noi, creștinii, cei care credem în învierea lui Cristos, și care suntem prezenți la această Sfântă Liturghie.

Lecturile, pe care Biserica le propune pentru această mare sărbătoare, sunt luate din Noul Testament. Lucrul acesta nu este lipsit de importanță, deoarece cei care au trăit în preajma lui Isus, apostolii și femeile sfinte, dau mărturie despre el, mărturia lor fiind consemnată în scrierile neotestamentare, în special în Cartea Bisericii cum este numită cartea Faptele Apostolilor.

În prima lectură luată din cartea Faptele Apostolilor, Petru, după o scurtă introducere, prezintă în sinteză Misterul Pascal al lui Cristos. Acum, ochii săi spălați parcă de lacrimile care au curs la auzul cocoșului, devin capabili să privească și să înțeleagă mai bine decât toți cărturarii și fariseii cine este acest Isus de care se lepădase mai înainte, și dintr-un pescar talentat, dar fricos, devine un apostol plin de credință. Ajuns la Cezareea începe să-l predice pe Cristos în public. De la renegarea lui Cristos în fața slujnicei Marelui Preot, Petru, plin de credință, mărturisește în fața unei comunități întregi pe Cel Înviat.

Care este atitudinea noastră în fața acestui mister? Îl predicăm noi pe Cristos înviat prin viața noastră? Transpare această credință vie care îl caracterizează pe Petru, acum după înviere, în viața noastră de fiecare zi sau în timp ce după două milenii întreaga creștinătate dă mărturie despre el, noi stăm și acum pasivi în fața acestei realități incontestabile, în fața celui mai mare mister al credinței noastre în Dumnezeu, al iubirii lui Dumnezeu față de noi, și al speranței noastre escatologice? Petru îl prezintă pe Cristos ca fiind cel consacrat de Dumnezeu, întărit de Duhul Sfânt. Unul care a făcut mult bine și era cunoscut de toți. Cu toate acestea el este dat la moarte tocmai de conaționalii săi. Cristos este părăsit de toți cei care nu au credință, dar nu și de Dumnezeu Tatăl, căci “El l-a înviat a treia zi” (Fap 10,40).

După săptămâna zbuciumată și plină de teamă, după încercările prin care trec apostolii și femeile sfinte, iată, evanghelia ne prezintă o persoană curajoasă. O prezintă pe Maria Magdalena. Ea, după moartea lui Isus, în prima zi a săptămânii, adică duminica, a mers dis-de-dimineață la mormânt, pe când era încă întuneric, să-l vadă pe Isus, pe cel care-i iertase păcatele. Ce constată Maria Magdalena? Ea observă că Domnul nu mai este în mormânt. Fără să mai zăbovească vine în grabă la Petru și la ceilalți apostoli sperând că aceștia o vor putea ajuta, spunându-i unde este Domnul. Azi ne putem întreba și noi: dacă ne-am afla în fața mormântului gol, ce gânduri ne-ar trece prin minte? Oare ne-ar interesa doar mormântul cu aspectul său exterior? Suntem oare atât de incapabili de a discerne mesajul mormântului gol? Mormântul deschis al lui Isus simbolizează victoria lui Cristos asupra morții. Inimilor încătușate de moarte, prin învierea lui Cristos le este deschisă o nouă lume, aceea a vieții lui Cristos. Moartea este distrusă odată pentru totdeauna. Între viață și moarte s-a dat o luptă zguduitoare, iar “viața, care este mai tare decât moartea, a învins”, după cum ne învață sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, în enciclica sa Dominum et vivificantem. Această viață este viața veșnică, spre care Cristos cel înviat ne conduce, după cum în timpul exodului “brațul cel puternic al lui Iahve” conducea poporul israelit spre libertate și pace.

Dar învierea lui Cristos nu este înțeleasă numai din mormântul gol sau din aparițiile lui Isus, acestea rămânând realități pur istorice care demonstrează că mărturia apostolilor nu este o născocire, dar ea este întărită de cunoașterea faptelor și cuvintelor minunate (Gestisverbisque Dei) înfăptuite de Dumnezeu în favoarea poporului israelit în decursul istoriei mântuirii. De aceea, cu învierea lui Isus Cristos, toată Biblia a devenit istoria mântuirii. Dumnezeu care l-a creat pe om și l-a așezat în paradisul pământesc, Dumnezeu care a ales un popor în Abraham, care l-a eliberat din sclavia Egiptului și l-a condus în țara promisă și pe care din nou l-a eliberat din robia babilonică și-l îndreaptă pe drumul către Mesia, este același Dumnezeu care l-a înviat pe Cristos din morți. Teologul Michel Quesnel, profesor la Institutul Catolic din Paris, în cartea sa Istoria evangheliilor, afirmă că: “Fără învierea lui Isus n-ar exista nici Evangheliile, nici Biserica”.

Într-o zi o fetiță mergea pentru prima oară în viața ei cu trenul. Privea fascinată cu ochii mari mașinile, oamenii și pomii. Când trenul s-a apropiat de un râu, fetița a strigat speriată: “Mămico, cădem în apă!” Dar un pod a fost la locul potrivit și trenul a ajuns cu bine pe malul celălalt. Mai târziu, trenul se îndrepta cu viteză spre un munte. Fetița s-a speriat din nou și a țipat: “Mămico, intrăm în munte!” Dar la baza muntelui se afla un tunel și trenul a trecut cu viteză prin munte. “Oh”, răspunse fetița, în sfârșit, lămurită de cele ce se întâmplau în jurul ei: “Cineva a mers înaintea noastră și a făcut un pod și un tunel”.

Desigur, este adevărat, Isus a făcut un pod și un tunel pentru noi. El a făcut același lucru pe plan spiritual pentru noi, cei care l-am primit ca Mântuitor și Domn al vieții noastre. El ne-a deschis un drum prin moarte și prin învierea sa glorioasă. Cristos, prin învierea sa, a făcut căile noastre accesibile unul către altul, a făcut posibilă împăcarea cu Tatăl ceresc și trăirea în pace între oameni. Dar dacă pentru noi creștinii, învierea lui Cristos rămâne doar un simplu eveniment istoric care s-a desfășurat în timpul guvernatorului Pilat, atunci zadarnică este pentru noi învierea sa.

Petru aleargă împreună cu Ioan spre mormânt, curioși fiind de cele auzite de la Maria Magdalena. Nu aveau nici acum credință în mesajul învierii transmis de Maria Magdalena, vor o experiență sensibilă a acestui eveniment mântuitor. Vor să vadă cu ochii mormântul gol. “A văzut și a crezut”, subliniază evanghelistul, referindu-se la Ioan. Verbul a vedea în Sfânta Scriptură are o valoare semantică mult mai profundă decât aceea pe care o cunoaștem noi astăzi. El indică o cunoaștere profundă a istoriei mântuirii în care Dumnezeu intervine și împlinește planul său prin Cristos, care după Scripturi, a înviat din morți. Credința lui Ioan, la vederea mormântului gol, prinde viață. Ea este mai puternică decât aceea a lui Petru sau a celorlalți apostoli care cred doar după o întâlnire personală cu Isus, Mesia deoarece însuși Isus ne spune: “Fericit este cel care a crezut, fără să fi văzut”.

Iată care este dimensiunea esențială a vieții noastre: credința. De fapt, acest mister al învierii Domnului, deși este un fapt istoric, totuși el este un eveniment care depășește modul nostru uman de a gândi. Paștele lui Cristos reprezintă misterul mântuirii noastre care trebuie trăit de toți creștinii. De aceea creștinul trebuie să-și orienteze viața spre cele de sus, după cum ne îndeamnă sfântul Paul în lectura a doua, către Coloseni: “Dacă așadar ați înviat împreună cu Cristos, râvniți la lucrurile de sus” (Col 3,1).

Așadar identitatea noastră de creștini a fost ridicată la un rang superior, prin învierea lui Cristos, comparativ cu evenimentul Paștelui ebraic. Datoria noastră, acum, este să părăsim lumea păcatului și să ne comportăm ca adevărați creștini, urmându-ne propria vocație, aceea de fii ai lui Dumnezeu și frați ai lui Cristos. Eliberați odată pentru totdeauna din ghearele morții să cântăm cu psalmistul: “Aceasta este ziua pe care ne-a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa”.

Rugăciunea pe care am rostit-o la începutul liturghiei să fie mereu prezentă în inimile noastre pentru ca având “porțile vieții veșnice deschise, să sărbătorim Învierea Domnului și reînnoiți prin Duhul Sfânt și înviați la viața luminoasă a harului” să fim “aluat nou al curăției și al adevărului”.

Mihai DIAC

Ritul latin