Predici

Această noapte sfântă, în care celebrăm Învierea Domnului nostru Isus Cristos, este prin excelenţă noaptea bucuriei şi a victoriei. Este noaptea bucuriei şi a victoriei lui Cristos şi în acelaşi timp, noaptea bucuriei şi a victoriei noastre, cei care prin botez am fost inseraţi în misterul lui Cristos.

Evanghelia şi lecturile din această noapte ne invită însă, ca la lumina victoriei lui Cristos să realizăm acea convertire interioară care să ne determine să realizăm fapte demne de cei ce iau parte la victoria lui Cristos asupra morţii şi a păcatului. Suntem chemaţi în această noapte să ne facem proprie această victorie prin părăsirea păcatului şi a vieţii celei vechi, repurtând astfel, la nivel personal, la nivelul vieţii umane, victoria asupra păcatului şi a răului.

Isus Cristos, care a murit pe cruce, care a fost înmormântat ca ultimul dintre cei sărmani, iată că în dimineaţa zilei de Paşti învie precum a zis. Iese afară din mormânt, victorios asupra morţii; este evenimentul sigur pe care se fundamentează credinţa noastră. “Ar fi o iluzie deşartă – afirmă sfântul apostol Paul – dacă Cristos nu ar fi înviat!”

Această noapte, în care Cristos Domnul trece de la moarte la viaţă, reprezintă punctul culminant al istoriei mântuirii. Încă din primele secole creştinii au celebrat-o cu mult fast. Vigilia nopţii pascale este numită de sfântul Augustin “mama tuturor vigiliilor sfinte, în timpul căreia lumea întreagă rămâne în stare de veghe”. În timpul acestei nopţi catecumenii sunt botezaţi: iniţiaţi anterior în credinţa creştină şi cufundaţi acum în moartea lui Cristos se renasc la viaţă în chiar acel moment în care el a înviat. Biserica, Mama noastră, celebrează astfel învierea lui Cristos dând naştere noilor creştini şi cerând celor care sunt deja botezaţi să reînnoiască cu toţii promisiunile de la botez.

Învierea lui Isus Cristos din morţi este una dintre cele mai răsunătoare evenimente istorice. Acest eveniment a fost pregătit încă de la crearea lumii. În lumina acestei învieri citim Sfintele Scripturi şi abia acum ele capătă înţelesul lor deplin. De aceea Biserica citeşte în noaptea de Paşti mai multe lecturi din Sfânta Scriptură în care – în noua lumină – tot întunericul şi depărtarea promisiunilor profetice, istoria lui Dumnezeu cu poporul său, devin inteligibile.

Acest fapt îl vedem mai întâi în istoria creaţiei descrisă în prima lectură a acestei nopţi luată din cartea Genezei. Ea este într-adevăr foarte impresionantă, dar încă incompletă. Dumnezeu s-a odihnit a şaptea zi după toată lucrarea sa. Dar oare ce fel de lucrare era? O lume care se apropie de moarte, în care totul are o limită, în care totul se sfârşeşte? Nu este aceasta, la urma urmei o lume de neînţeles? Acum, însă, noi aflăm că cea de-a şaptea zi nu era tocmai cea din urmă. Această odihnă a lui Dumnezeu care şi-a găsit semnificaţia ei în liniştea mormântului Fiului său putea să fie numai o trecere, o trecere spre întâia zi, cea a Paştelui, în care Dumnezeu îl învie pe Fiul său mort, dovedind că nu moartea îşi are ultimul ei cuvânt, dar viaţa veşnică.

Tot în această lumină a învierii citim şi lectura din cartea Exodului, despre trecerea Mării Roşii. Israeliţii, urmăriţi de egipteni, sunt eliberaţi de Dumnezeu, “cu braţ puternic”, trecându-l “ca pe uscat” prin mijlocul Mării Roşii, apă care a adus moarte egiptenilor, însă eliberare poporului israelit. Această trecere a Mării Roşii este un simbol pentru definitiva intervenţie a lui Dumnezeu care, prin moartea şi învierea lui Cristos dă viaţa cea nouă poporului său prin apa sfântului botez. În lumina învierii lui Cristos înţelegem că Dumnezeu nu ne-a creat pentru a suferi un anumit interval de timp pe acest pământ ca apoi să dispărem în mormânt, dar că el vrea să ne dăruiască noua viaţă în Isus Cristos. Însă această viaţă nouă se deosebeşte de viaţa naturală. Nimeni nu a fost întrebat dacă el vrea să se nască într-un anumit timp, într-o determinată ţară, într-o anumită familie. În acest sens sfântul Augustin spune: qui creavit te sine te, non salvabit te sine te – cine te-a creat fără tine nu te va mântui fără tine. De aceea are loc reînnoirea promisiunilor făcute la botez, cu întrebarea dacă renunţăm la cel rău şi îl recunoaştem pe Dumnezeu ca singurul nostru stăpân. Viaţa veşnică este primită prin botez, simbolizat prin apa care a curs din rana coastei lui Isus, care a fost străpunsă de suliţa soldatului, după moartea lui Isus din Vinerea Mare, pe cruce. Acest sacrament are o mare însemnătate în liturghia acestei nopţi de Paşti. Reînnoindu-ne făgăduinţele de la botez, renunţăm din nou la păcat. Această renunţare este grea. Tocmai de aceea mesajul evangheliei din această noapte este unul care ne cheamă la curaj.

Nu vă temeţi! Cu acest îndemn se adresează Isus Mariei Magdalena şi celeilalte Marii. Aceste cuvinte au fost repetate şi de Papa Ioan Paul al II-lea la începutul misiunii sale. Ele exprimă, la fel ca şi mesajul îngerului, speranţa în Cristos Domnul. Isus a înviat, iar prin biruinţa sa asupra forţelor răului, asupra negurei păcatului, ne-a dăruit puterea de a învinge răul. Prin învierea sa, Cristos ne-a răscumpărat şi ne-a făcut apţi pentru a-i aduce cult lui Dumnezeu cu o inimă curată. Păzitorii mormântului, izbiţi de frumuseţea care emana din trupul glorios al lui Isus, căzură ca şi morţi la pământ. Creştinii de astăzi, luminaţi de mesajul Evangheliei lui Cristos sunt chemaţi la convertire, şi asemeni trimiterii lui Isus adresată femeilor sfinte sunt chemaţi, la rândul lor, să vestească viaţa nouă dăruită de Cel înviat. Mesajul lui Isus: “Nu vă temeţi! Mergeţi şi le daţi de ştire fraţilor mei să plece în Galileea; acolo mă vor vedea” trebuie să atingă inima fiecărui creştin. Această trimitere a femeilor vrea să fie un îndemn la răspândirea Vestei-cele-Bune în lume. Însă această vestire a Evangheliei în lume nu se va face independent de Cristos, care ne asigură de prezenţa sa continuă printre noi.

Prin botez, după cum am citit în Scrisoarea către Romani, noi murim păcatului, împreună cu Cristos. Iar aşa cum Cristos a înviat din morţi prin atotputernicia lui Dumnezeu, tot astfel, prin botez participăm la învierea sa, repurtând victoria asupra răului şi începând o viaţă nouă pentru Dumnezeu în Isus Cristos. Însă cum se realizează aceasta? Încercăm să explicăm printr-o istorisire. “În timp ce se întorcea obosit de la muncile câmpului, un ţăran găsi încurcat într-un mărăciniş un pui de vultur. El îl luă şi îl puse la un loc cu găinile. Încetul cu încetul, acest pui de vultur se purta ca o pasăre de curte. După un timp trecu pe acolo un ornitolog care rămase surprins de ceea ce vedea. «Acesta nu mai este un vultur», spuse ţăranul. «El a devenit ca o găină!». Însă celălalt îi replică: «un vultur rămâne tot un vultur! Vezi luptele dintre ele? Chiar pieptul lui este diferit de cel al găinilor!» Dar ţăranul a rămas pe propria poziţie: «Vulturul a uitat chiar să zboare!» Atunci expertul îi propuse o încercare. El luă vulturul şi îl aruncă în aer. Dar acesta se aşeză din nou pe pământ şi ciuguli mai departe. Urmă o a doua încercare: ornitologul urcă cu el pe un acoperiş, de unde îl aruncă în sus. Vulturul bătu o dată din aripi dar, când văzu dedesubt găinile ciugulind, li s-a alăturat din nou. Totuşi, acesta nu se descurajă. Repeta: «un vultur rămâne tot un vultur». El se urcă apoi cu vulturul pe un munte înalt. Acolo îl aruncă din nou în aer. Zadarnic. Aripile erau prea slabe ca să se ridice deasupra pământului. Dezamăgit, expertul căzu pe gânduri. Însă o bucurie i se aprinse în inimă. «Soarele! Asta este» – spuse el şi luă capul vulturului îndreptându-l direct spre soare. Şi deodată vulturul scoase un ţipăt, îşi scutură întregul corp şi cu puternice bătăi de aripi se înălţă în aer şi nu se mai întoarse niciodată înapoi”.

Isus cel Înviat este Soarele care ne invită să lăsăm mizera viaţă prezentă şi să devenim asemenea acestui vultur. Paştele este ocazia de a nu mai privi înapoi şi în jos dar, plini de speranţă şi de bucurie să privim înainte şi în sus. Paştele este aşadar nu numai învierea lui Cristos dar şi învierea noastră. Este experienţa unui nou început, reconciliere, speranţă. Bineînţeles că noi trebuie să fim gata să zburăm spre Soare. Dacă însă noi nu vrem să ne dezlipim inimile de patimile noastre, de deprinderile noastre rele, de atracţia spre cele pământeşti, atunci nu are pentru noi nici un folos învierea lui Cristos. Viaţa noastră întreagă trebuie să fie călăuzită de Cristos Domnul, Soarele divin. Razele lui calde trebuie să ne încălzească inima urmându-l pe el. Numai atunci când ne vom îndrepta privirea spre acest Soare ceresc, lăsând în urmă balastul păcatului, şi ne vom lăsa conduşi de lumina sa care pătrunde adâncurile inimii noastre, vom putea trăi viaţa cea nouă adusă de Cristos şi vom repurta victoria asupra păcatului participând astfel la victoria lui Cristos.

Daniel COBZARU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin