Predici

Liturghia cuvântului de astăzi ne propune o imagine dureroasă a crucii şi încearcă să trezească în noi sentimente de penitenţă şi compasiune.

Dacă duminică, cu ocazia intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim, creştinii au cântat: Osana! Binecuvântat să fie cel ce vine în numele Domnului!, astăzi ei plâng şi suspină căci acelaşi Isus moare pe cruce. Suntem în doliu! A murit Domnul nostru care şi-a sfârşit viaţa pe o cruce, nu într-un pat moale; fiind înconjurat de călăi şi soldaţi, nu de persoanele dragi; a murit în urletele şi batjocurile evreilor, nu în mângâierile mamei sau ale apostolilor. A murit în chinuri fizice şi morale de nedescris.

Dar de ce a murit în astfel de chinuri? Motivul ni-l descoperă profetul Isaia în prima lectură de astăzi, care a prevăzut toată această suferinţă cu aproximativ 800 de ani înainte de a se întâmpla: “El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste el şi prin rănile lui suntem tămăduiţi” (53,5).

Toate aceste chinuri şi suferinţe l-au făcut să fie dispreţuit şi părăsit de oameni, era ca un bolnav, ca un lepros din faţa căruia trebuia să fugi.

În mentalitatea iudaică de atunci, suferinţa era considerată ca un semn al blestemului divin, era un semn că cel în suferinţă a greşit în faţa lui Dumnezeu. Dar pentru Isaia această suferinţă a Servitorului lui Iahve este un instrument preţios de ispăşire şi de justificare proprie şi a altora.

Acest servitor supus la o moarte şi o îngropare nedemnă, dar din voinţa lui Dumnezeu, înălţat cu numeroşi urmaşi după el, este instrumentul de care se foloseşte Dumnezeu pentru îndreptăţirea noastră, a celor mulţi.

Iată cât de grave sunt păcatele noastre! Dumnezeu în atotputernicia sa, în măreţia sa, a găsit de cuviinţă să aleagă ca mijloc de mântuire suferinţa. Dar această suferinţă, de ispăşire pentru păcatele noastre, nu o putea face oricine ci numai Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În dumnezeirea sa Cristos nu a putut suferi, căci Dumnezeu nu poate fi supus la suferinţe, dar a suferit în natura sa umană.

Astfel îl vedem pe Isus şi în a doua lectură de astăzi luată din Scrisoarea către Evrei: “el a trecut ca om prin toate încercările, în afară de păcat”. El apare ca unicul şi veşnicul preot, ca victima desăvârşită şi în acelaşi timp mijlocitorul perfect şi desăvârşitul nostru Mântuitor.

Devenind om şi suferind în omenitatea sa, el a sfinţit carnea noastră, a glorificat-o. Ne-a readus la aceeaşi demnitate pe care Adam o avea înainte de a păcătui. Am redevenit fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai Împărăţiei Sale.

Evanghelia, prezentându-ne patima şi moartea pe cruce a lui Isus, ne prezintă de fapt ceasul supremei suferinţe răscumpărătoare. Isus trebuie să fie înălţat pe cruce pentru a salva omenirea. Este de fapt preamărirea sa, pentru că numai prin jertfa sa omenirea este eliberată de păcat, iar dreptatea dumnezeiască este satisfăcută.

Odată ridicată crucea pe Calvar, el, ca o statuie rugătoare, s-a pus între cer şi pământ, pentru ca pe de o parte să ascundă omenirea în umbra trupului său din faţa mâniei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, cu braţele sale întinse, să fie ca un paratrăsnet care să capteze fulgerele răzbunării divine.

Aşa ne-a iubit Cristos, fără măsură, fără hotar! Ştiam că în Cristos trebuie să sălăşluiască o iubire, dar cine s-a aşteptat la atât? Când pruncul Isus ne-a zâmbit la Betleem, când a început să trăiască printre noi, când a început să ne slujească, să ne mângâie, să facă minuni, să ne înveţe, am simţit că ne iubeşte. Dar ca să sufere fără să spună nimic, ca de bună voie să se lase arestat, târât în faţa judecătorului Pilat, biciuit, încoronat cu spini, batjocorit, scuipat, răstignit pe cruce, dându-şi viaţa pentru noi, această dragoste, această dăruire n-am bănuit-o.

El este arestat în grădina Ghetsemani, fiind trădat de Iuda, unul din cei doisprezece apostoli. Dar şi această arestare dovedeşte că Isus se oferă voluntar pentru a împlini planul lui Dumnezeu Tatăl. Atunci când Cristos le spune că el este cel pe care-l căutau, ei se dau înapoi şi cad cu faţa la pământ. În acel moment Cristos nu fuge. El ştie că aceasta este poarta cea strâmtă prin care trebuie să treacă pentru a ajunge la Tatăl.

Ajuns în cele din urmă la Pilat, după ce a fost purtat pe la Ana şi Caiafa, este supus unui interogatoriu în care Cristos îşi dezvăluie identitatea sa regală: “Tu o spui: Eu sunt rege! Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume să dau mărturie pentru adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul meu”.

Pilat pune o întrebare ce dovedeşte scepticismul: “Ce este adevărul?” Dar nu i-o adresează lui Isus, ci propriei sale conştiinţe, ca o reflecţie plină de dezamăgire asupra neputinţei minţii omeneşti de a cunoaşte adevărul.

Dar ce este adevărul? Adevărul este în faţa noastră, ca şi pentru Pilat. El, adevărul, nu cere decât să se facă cunoscut pentru a ne învăţa în ceea ce-l priveşte. Aceasta este misiunea lui Isus Cristos, să dezvăluie adevărul dumnezeiesc, iar cei ce cred în cuvântul lui se lasă conduşi de acest adevăr şi devin astfel copii lui Dumnezeu şi supuşii împărăţiei sale.

Sperând că mulţimea se va linişti şi-l va putea elibera, după ce a poruncit să fie biciuit, Pilat, îl prezintă mulţimii: “Iată omul!” Dar mulţimea este ca o fiară care atunci când vede sânge devine şi mai crudă: “Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!” Datorită presiunii mulţimii şi fricii de a nu cădea în dizgraţiile împăratului roman, Pilat l-a dat să fie răstignit.

În drum spre Calvar, Isus poartă crucea sa. Ea este inseparabilă de el. Este o cruce grea, pentru că de ea atârnă păcatele oamenilor din toate timpurile şi-l fac pe Isus să cadă la pământ sub greutatea lor. Şi iată-l acum pe cruce, urcându-se fără umbră de rezistenţă. Acum a sosit ora lui Isus. Este ora pe care el a aşteptat-o 33 de ani. Este ora care coincide cu preamărirea Fiului Omului. Urcând Calvarul şi jertfindu-şi viaţa, el cucereşte toată făptura. Regalitatea sa se manifestă pe cruce. De acolo atrage pe toţi la sine, după cuvântul său.

Şi astăzi Cristos care se jertfeşte necontenit pe altarele noastre nu încetează să ne cheme la sine. Să îngenunchem la picioarele crucii sale şi să-l recunoaştem ca unicul răscumpărător.

Dar jertfa lui Cristos nu valorează nimic pentru noi dacă noi nu sacrificăm împreună cu Cristos propria voinţă şi nu i-o oferim din iubire Tatălui.

Sfântul Grigore cel Mare într-una din predicile sale spunea: “Numai atunci Cristos va fi cu adevărat victimă oferită lui Dumnezeu pentru noi, când noi înşine vom fi victime”.

Cum putem fi noi victime alături de Cristos? Renunţând la noi înşine, luându-ne crucea zilnică şi imitându-l în toate pe Isus.

Un om trebuia să facă o călătorie lungă şi primejdioasă. În drumul său întâlneşte un om de bine ce îi întinde o carte spunându-i: “Poftim, citeşte această carte şi vei afla în ea cum să ajungi la capătul drumului”. Dar ce folos! E întuneric şi omul nu poate citi cartea. Şi pleacă omul dibuind mai departe. Nu peste mult timp întâlneşte un alt om ce-i oferă o lumină spunându-i: “Poftim lumina aceasta, că-i întuneric şi nu vezi calea”. Omul se bucură. Dar vine un vânt şi stinge lumina. Şi el se mâhneşte. Iată că întâlneşte un om apăsat de o cruce grea pe umerii săi şi cu o coroană de spini pe cap. El îi zice cu glas duios: “Călătorule, vino după mine, căci eu am mai făcut odată drumul acesta!… Numai eu singur te pot conduce la sfârşitul călătoriei tale”. Şi mergând după această Călăuză omul îşi sfârşeşte călătoria cu bine.

În călătoria cea mare a acestei vieţi, în drumul nostru spre mântuire, nu ne poate ajuta nici cartea, nici ştiinţa omenească, ci numai acela care a mai făcut odată acest drum: numai acela care ne-a deschis acest drum prin crucea de pe Golgota: Isus Cristos. Să avem încredere în această călăuză şi să credem cu tărie în cuvintele sale, căci el este calea, adevărul şi viaţa, iar cine îl urmează nu umblă în întuneric.

Astăzi, ducându-ne şi noi crucea zilnică, să urmăm exemplul lui Cristos, pentru ca lumea din jurul nostru să înţeleagă că nu este altă cale de mântuire decât drumul lui Cristos.

Este calea care ne duce la Dumnezeu Tatăl, la Dumnezeul cel veşnic, în împărăţia sa, pentru a ne bucura din plin de vederea feţei sale.

Petru-Bogdan RĂCHITEANU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin