Start > Ritul latin > Joia Sfântă

Joia Sfântă

20 March 2008
845 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Joia Mare

După un timp de pregătire în care am încercat să ne predispunem sufletele, prin rugăciune și pocăință, pentru a participa cât mai eficient la sărbătoarea Învierii, iată-ne ajunși în momentul final al acestui exod spiritual. Cu ziua de astăzi începe așa-numitul Triduum pascal, timp în care îl celebrăm pe Cristos crucificat, înmormântat și înviat. Joia Sfântă ne prezintă această realitate istorică în dimensiunea sa rituală, sacramentală, deoarece celebrează Ultima Cină a Domnului ca o anticipare a Misterului Pascal, a morții și învierii sale.

În evanghelia de astăzi, sfântul Ioan ne descrie într-un tablou minunat Ultima Cină a lui Isus cu apostolii însă omite relatarea momentului instituirii Sfintei Euharistii. Cu toate acestea se oprește asupra unui gest săvârșit de Isus: spălarea picioarelor discipolilor. Dar care este sensul acestui act în contextul Cinei? Cristos era conștient că sosise “ceasul ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl” de la care venise și de la care primise toată puterea. Iar prin gestul spălării picioarelor le prevestește apostolilor cu ce fel de moarte avea să-l preamărească pe Tatăl, arătându-le că umilința crucii este calea pe care el a ales-o pentru a părăsi această lume.

A spăla cuiva picioarele era pentru sclavi un lucru obișnuit, o acțiune generată fie de teamă, fie de respect. Gestul lui Cristos însă nu este o simplă manifestare a umilinței sale, cu scopul de a stoarce din partea apostolilor admirație sau compasiune, dar este un semn prin care pregătește Cina de Taină. Cristos nu face altceva decât să-i pregătească pe apostoli pentru celebrarea Euharistiei, Paștele Noii Alianțe. Prin spălarea picioarelor apostolii sunt purificați, devenind astfel capabili de a participa la taina Euharistiei și a Preoției.

În această perspectivă putem înțelege și dialogul scurt dar profund, dintre Isus și Petru. Gestul lui Cristos trezește în acesta din urmă o reacție de refuz, deoarece el rămâne legat de aspectul exterior al purificării. Petru nu poate depăși noțiunea unei simple abluțiuni rituale și de aceea refuză ca Fiul lui Dumnezeu să-i spele picioarele. Însă prin atitudinea sa, Petru se excludea de la Împărăția lui Dumnezeu. Fără să știe Petru refuza astfel calea, mijlocul prin care putea să primească harul de a fi cu Cristos pentru totdeauna: “Dacă nu te spăl, nu ai parte cu mine” (In 13,8). Cu alte cuvinte, prin refuzarea spălării picioarelor, Petru refuza mântuirea pe care Cristos o va realiza prin moartea și învierea sa.

Iubirea lui Cristos manifestată față de noi, oamenii, nu ne poate lăsa pasivi, indiferenți. Cristos nu se mulțumește să ne dea doar un simplu exemplu concret de iubire, dar ne invită la o continuă angajare de slujire față de frații noștri: “Dacă eu, dar v-am spălat picioarele, eu, Domnul și Învățătorul, și voi trebuie să vă spălați unii altora picioarele” (In 13,14). Aceste cuvinte nu sunt altceva decât un îndemn la slujire, la slujirea iubirii lui Dumnezeu, care condiționează orice celebrare euharistică. Nu este vorba de o lege sau poruncă în sens juridic, deoarece prin aceste cuvinte Cristos vrea să le arate apostolilor unde se află adevărata valoare a comuniunii și cum se poate ajunge la ea prin iubire.

Marea poruncă a iubirii, propusă explicit la Cina de Taină, ne conduce spre Sfânta Euharistie, expresia dăruirii gratuite și totale din partea lui Cristos ca hrană și prezență continuă între noi. Apostolul Paul, în Scrisoarea întâi către Corinteni, ne transmite ceea ce a primit prin Tradiție, și anume Euharistia, adică memorialul morții și învierii lui Cristos. Scopul Apostolului era acela de a le reaminti corintenilor conținutul esențial al cultului creștin, accentuându-i caracterul specific pentru a fi cunoscut și păstrat ca atare. Sfântul Paul se simțea obligat să ia atitudine împotriva tendinței corintenilor de a contopi cultul creștin cu obiceiurile religioase păgâne, tendință care ducea inevitabil la un sincretism religios inadmisibil.

Felul în care sfântul Paul relatează instituirea Euharistiei ne arată că în ea se împlinește Noua Alianță: “Acest potir este Noul Legământ în sângele meu” (1Cor 11,25). Acest potir este Noua Alianță încheiată de Cristos în sângele său! Prin cuvintele rostite asupra pâinii și vinului, Cristos instituie Euharistia, ca memorial și prezență continuă în comunitate a iubirii lui Dumnezeu față de oameni: “Acesta este trupul meu , pentru voi. Acest potir este noul legământ, în sângele meu. Ori de câte ori îl veți bea, faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24.25). Cuvinte simple, scurte, dar nespus de profunde! Prin ele Cristos transformă pâinea și vinul în Trupul și Sângele său, în hrană dătătoare de viață eternă. Cuvintele rostite de Cristos sunt începutul unui timp nou, sunt preludiul unei minunate renașteri escatologice până când Cristos, vizibil și triumfător, va reveni la sfârșitul veacurilor. Însă, pentru a-l întâlni pe Cristos prezent în pâine și vin avem nevoie de credință. Nu putem înțelege misterul prezenței lui Cristos în speciile naturale doar printr-un simplu efort al rațiunii. Avem nevoie de un profund act de credință, pentru că cine crede înțelege realitatea lui Cristos din Euharistie, iar cine o acceptă își asigură propria mântuire. Pe bună dreptate ne putem întreba care este sensul acestui eveniment mântuitor săvârșit de Cristos? Mântuitorul a vrut să ne transforme, să ne facă părtași la dumnezeirea sa. El a venit în lume pentru a se uni cu omul. Și-a însușit natura umană făcându-se asemenea nouă cu excepția păcatului. Mai mult, Cristos a dorit să intre în noi, a vrut să facă parte din viața noastră iar noi din a sa. Aceasta este de fapt însăși rațiunea de a fi a Joii Sfinte. Cristos a instituit Sfânta Euharistie ca și o cheie pentru a intra în casa inimilor noastre. S-a făcut pâine pentru ca noi să ne hrănim și să avem viață.

Însă pentru a înțelege mai bine Euharistia în adevărata sa valoare și măreție, nu putem trece peste cina pascală vetero-testamentară. Prima lectură, luată din cartea Exodului, ne prezintă modul în care se desfășura cina pascală ebraică. Dar ce însemna ea pentru evreul pios? În cadrul cinei se celebra “Paștele”, adică “trecerea Domnului” ca și memorial, ca reactualizare în cult, pentru toate timpurile, a evenimentelor mântuitoare săvârșite de Iahve în favoarea poporului său. Celebrând “Paștele”, evreul retrăia exodul, devenea contemporan cu părinții săi, fiind salvat ca și ei, și împreună cu ei. Cristos, așadar, preia și desăvârșește în persoana sa sacrificiul pascal ebraic. Sângele mielului este înlocuit de sângele lui Cristos însuși. Memorialul mielului devine memorialul pâinii frânte, cina pascală ebraică fiind purtată astfel de Cristos și în Cristos la o nouă împlinire.

Pentru ce a preluat însă Cristos pâinea și nu un alt element din ritul cinei ebraice pentru a institui Sfânta Euharistie? Pentru că așa cum în viața naturală avem nevoie în mod necesar de pâine pentru a trăi, la fel, în viața spirituală avem nevoie de o pâine vie, de o hrană spirituală pentru ca “cine va mânca din ea să nu moară, dar să trăiască în veci” (cf. In 6,59). Astfel, la Cina de Taină promisiunea “pâinii din cer” devine realitate, prezență palpabilă.

La ultima Cină, împreună cu Euharistia, Cristos instituie și Sfânta Preoție. După ce rostește cuvintele transformatoare asupra pâinii și vinului adaugă: “Faceți aceasta în amintirea mea” (1Cor 11,24). Prin aceste cuvinte Cristos a instituit în Biserică oficiul sacerdotal, cu misiunea principală de a perpetua Unica sa Jertfă și de a-i pregăti pe credincioși la Masa Trupului și a Sângelui său. Cristos, Unicul Preot al Noii Alianțe, îi face pe apostoli părtași la Unica sa Preoție, îi face instrumente vii ale iubirii sale față de oameni.

Prin mâinile preotului Cristos vine între noi și intră în sufletele noastre făcându-ne contemporanii săi. De aceea, ori de câte ori participăm la Jertfa euharistică noi nu comemorăm un eveniment din trecut, dar celebrăm o realitate prezentă.

Sfântul Ioan Crizostom exprima această realitate prin următoarele cuvinte: “Pentru că preotul nostru este acela care a oferit jertfa purificatoare, și noi oferim acel sacrificiu care a fost jertfit o singură dată și este perpetuu, noi îl celebrăm ca memorial al său” (Ad Hebraeos Homilia, 17,3).

Timpul și spațiul își deschid frontierele pentru a permite “Divinului Călător” să treacă și să ajungă până la noi. Cristos însă, nu vrea să intre în viața noastră distrugându-ne libertatea și voința. El ne invită doar la Banchetul său pentru care a pregătit un aliment uimitor: Carnea și Sângele său. Cristos ni s-a dăruit ca hrană pentru ca noi să avem viață și să ne transformăm în el. Acesta este Paștele, iar “a face Paștele” nu înseamnă altceva decât a ne uni cu Cristos care ni s-a dăruit ca hrană pentru ca noi să ne trăim viața cu bucurie și curaj.

În urma unui eveniment tragic, Alexandra M. Da Costa (născută lângă Oporto, Portugalia) în vârstă de 19 ani, rămâne paralizată pentru tot restul vieții sale. Viața ei devine un adevărat calvar. Cei din jur așteptau să vadă care va fi atitudinea de viață pe care această tânără o va adopta, și erau aproape siguri – omenește gândind – că reacția ei va fi negativă. Însă Alexandra, în ciuda bolii și a suferințelor, reușește să găsească în Sfânta Euharistie un izvor nesecat de curaj și de putere pentru a înfrunta neplăcerile vieții. Suferința, durerile și privirile care se îndreptau spre dânsa cu compătimire nu au avut nici o influență negativă asupra credinței sale sau a sensului vieții. Această tânără, însuflețită de puterea și iubirea care se revarsă din Euharistie, s-a unit cu Cristos, suferind pentru el și împreună cu el.

“Cine mănâncă această pâine, va trăi în veci” (In 6,59). Instituind Jertfa Noii Alianțe, Cristos ne-a dat ca hrană pentru suflete însuși Trupul său. Dăruindu-ne Euharistia, Cristos a dorit să rămână mereu alături de noi, în toate necazurile sau suferințele care ne asaltează. Iar noi, primind Sfânta Împărtășanie, nu facem altceva decât să intrăm în comuniune de viață cu Cristos, prezent real în pâine și vin.

Să fim convinși că Euharistia este calea care ne conduce la mântuire, izvorul din care primim puterea de care avem nevoie pentru a ne trăi cum se cuvine viața de sfințenie la care suntem chemați. Să nu ne închidem în egoismul nostru, dar să ne deschidem inimile cu iubire și credință pentru ca Isus din Sfânta Euharistie să vină în noi, să ne transforme și să ne facă să trăim pentru viața cea veșnică.

Claudiu COJAN

Ritul latin