Predici

A veghea în linişte

Cine ştie dacă mai suntem capabili să rămânem în linişte. Aceasta ar fi ocazia potrivită. A veghea în linişte. Să aşteptăm, în noapte, aprinzând făclia liniştii. Să ne lăsăm surprinşi de mister zăbovind pe terenul liniştei. Să ne pregătim pentru lumină cufundându-ne în adâncul liniştii.

În acest punct cuvintele devin inutile. Aparţin lumii vechi, condamnată de acum la moarte. Şi apoi, abuzând de ele, le-am uzat. Au pierdut splendoarea. Au fost reduse la un simplu sunet. “Cuvinte vorbite”, care nu mai spun nimic. Să le coborâm în mormântul lui Cristos. Să ne închidem gura, cel puţin în această împrejurare. Să nu deranjăm lumina care se naşte cu zgomotul discursurilor noastre. Vom risca s-o stingem, sau, cel puţin, să n-o observăm.

Am vorbit, declarat, strigat, discutat prea mult. Şi n-am făcut altceva decât să mărim confuzia, să complicăm lucrurile cele mai simple, să încurcăm totul, să profanăm misterul. Acum nu se mai poate. Să purtăm doliul tăcerii, pentru că am ucis, împreună cu Cuvântul, cuvintele. În mormântul lui Cristos, păzit de tăcere, chiar şi cuvintele noastre uzate pot să învie. Să se nască noi, apte să redea o lume nouă. Cuvinte mici, transparente, modeste, nu zgomotoase, singure capabile să povestească “minunile” săvârşite de Domnul. Nu mai sunt “cuvinte vorbite”, ci “cuvinte care vorbesc”.

“Stătea lângă crucea lui Isus mama sa…” (Io 19, 25). Maria, nu am avut curajul de a sosi, cu tine şi celelalte femei, până acolo sus. Am dispărut îndată, după atâtea vorbării răsunătoare. Acum, din fericire, nu mai avem nimic de spus, nici de făcut vreo declaraţie. Vrem numai, dacă ne accepţi, să stăm cu tine în tăcere, şi să aşteptăm cu tine această secundă, naşterea uimitoare. Permite ca tăcerea ta să cuprindă sufletele noastre, să încălzească inimile noastre, să aprindă chipurile noastre stinse sau înfricoşate.

Nu mai vrem să deranjăm, nici să încurcăm. Numai să respectăm sacralitatea acestei nopţi, cântând cel puţin în tăcere. Fă-ne conştienţi că piatra nu va fi răsturnată cu un zgomot puternic. Va fi numai – ca în cazul lui Ilie, la gura peşterii din Horeb – foşnetul unei “tăceri discrete”. Şi din acea peşteră vor ieşi, trezite în mod minunat, intacte, şi cuvintele noastre, devenite cuvinte ale “noii creaţii”. Vom merge în întâmpinarea lor în vârful picioarelor.

După această trepidantă veghe de tăcere, poate vom reuşi să n-o profanăm, s-o respectăm, s-o păzim cu gelozie, să nu mai întunecăm splendoarea ei. S-o tratăm cu delicateţe, cu pudoare. Să n-o mai manipulăm după placul nostru. Dacă cuvintele vor trebui să prezinte vestea pascală, tăcerea trebuie să constituie pregătirea necesară a ei. Ca o prevestire a evenimentului nemaiauzit.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin