Predici

Este posibil să nu urmăm rolul

Ceea ce s-a întâmplat în acea zi, ceea ce a avut loc în acea săptămână, nu este o istorie a trecutului. Este vorba de un fel de profeţie. Am putea spune: anticipare, documentată, a ceea ce se întâmplă mereu în lume. Chiar şi în timpul nostru. În sfârşit: tratamentul pe care noi îl rezervăm lui Cristos. Şi atunci trebuie să bănuim că în acele pagini ale evangheliei suntem chiar şi noi. Este descrisă participarea noastră la acea acţiune. Sunt semnalate atitudinile pe care le avem. Sunt relatate poziţiile pe care le adoptăm.

Ar fi oportun să dedicăm puţin timp la acest exerciţiu. Fie pentru episodul intrării în Ierusalim, fie pentru întreaga relatare a Pătimirii, să încercăm să “ne recunoaştem”. Să vedem unde ne-am ascuns, rolul, comportamentul adoptat. Ar fi interesant să verificăm cu care personaj (sau cu care personaje) ne identificăm. Scenariul nu are importanţă. Orice situaţie din viaţa noastră. Şi, la centru, o oarecare situaţie, un sărman Cristos victimă a nedreptăţii, a singurătăţii, a trădării, a indiferenţei, a lipsei de iubire.

Natural avem posibilitatea de a nu ne ţine de manuscris. Cel puţin uneori. Astfel s-ar putea întâmpla ca Pilat, într-o oarecare circumstanţă, să nu-şi spele mâinile, ci să aibă curajul de a se compromite. Ca lui Petru să-i scape o vorbă: “Da, îl cunosc…” Ca discipolul “zelot” să nu vrea să aibă nimic de a face cu spada. Ca Baraba să se ofere să moară în locul Celui Nevinovat. Apostolii reuşesc să alunge somnul. Simon din Cirene să vină în mod spontan, fără a fi “constrâns”. Un ticălos să se comporte ca un om. Marele preot, în loc să stea în tribunal să judece, să mărturisească public propriile păcate. Un oarecare “bărbat” să meargă să întrebe femeile: cum se face că nu vă este frică?

Iuda să dea un sărut pe obrazul prietenului care să nu fie altceva decât un sărut. De bani nici vorbă. Un disperat să vină să bată la poartă, sigur de a găsi pe cineva care să-i ofere motive pentru a spera. Cocoşul să cânte mai devreme… Şi tu să fii prezent acolo.

Armele ruşinii

Să fixăm unele momente ale Pătimirii relatate de Matei. Prima lovitură a primit-o înainte de biciuire. A fost în momentul prinderii, atunci când “unul dintre cei care erau cu el” (Matei, cu pudoare, nu indică numele, ca şi cum oricare ucenic ar putea ceda la aceste ispite), a dat o lovitură cu spada (sau, mai probabil, cu un cuţit) servitorului marelui preot. Isus a simţit asupra propriei persoane acea rană.

Discipolii continuă să nu înţeleagă. Pare imposibil să scoată din capul lor că Dumnezeu nu este o putere şi nu se apără sau se impune prin violenţă. Că Dumnezeu nu “triumfă” mereu (cel puţin în felul în care gândim noi). Cine ştie de unde a ieşit acel cuţit. Discipolii nu au asimilat lecţia Predicii de pe Munte: “…Dar eu vă spun să nu vă opuneţi răului; dimpotrivă, dacă cineva te loveşte pe obrazul drept, tu întinde-i şi pe celălalt…” Nu l-au înţeles sau, mai rău, au învăţat deja să facă distincţii subtile (război nedrept şi război pentru o cauză nobilă).

Isus se limitează să ne amintească faptul că violenţa naşte altă violenţă. Dar, dincolo de cuvinte, arestatul, prin reprobarea sa decisă a gestului “de apărare” a discipolului, lasă să se înţeleagă că numai blândeţea descoperă puterea lui Dumnezeu. Isus până la sfârşit trăieşte sfidarea iubirii care, pentru a-şi afirma propria forţă, alege calea slăbiciunii, a non violenţei. Trebuie să ne convingem că, atunci când în jurul lui Isus, sau al reprezentanţilor săi sunt arme (“spade şi bastoane” în versiune adusă la zi), acela este momentul capturii. Poate fi o “captură” care, cu viclenie, se travesteşte în cortegiu triumfal… Şi discipolul (oricare discipol) care recurge la forţă (oricare tip de violenţă), nu-l apără pe Cristos, ci trece inevitabil de cealaltă parte.

Cineva ne asigură spunând: “arme numai ornamentale”. Totuşi, un instrument care a fost gândit şi fabricat pentru a răni sau ucide pe om, nu poate niciodată să facă cinste “Fiului omului”. Este totdeauna o ruşine, de ascuns, de eliminat, nu un ornament de etalat. Poate trebuie să înţelegem odată sensul gloriei. Dacă gloria, pentru Cristos, este “gloria de a iubi”, atunci forţa (cuţitul sau halebarda, sau spada sau altceva), aşa cum el a făcut să se înţeleagă clar în Ghetsemani, întunecă acea glorie, o calcă în picioare, în loc s-o manifeste.

Se judecă mereu un altul…

Isus este judecat. Sunt interogatorii, se pun în mişcare acuze împotriva lui, se prezintă martori ai acuzării. După normele Templului Isus va fi clasificat ca “blasfemator”, “impostor”. În arhivele guvernatorului roman Isus este prezentat ca un delincvent, rău făcător, rebel, un aţâţător periculos la răscoală (chiar dacă Pilat, personal, era convins de nevinovăţia lui). Ar fi suficiente aceste consideraţii pentru a relativiza judecăţile oamenilor şi de a se simţi liberi în faţa lor.

Isus, unicul “drept”, are un cazier penal, redactat de justiţia umană (religioasă şi civilă), de care oricărei persoane un pic oneste i-ar fi ruşine. Anumiţi indivizi te judecă, nu pentru ceea ce eşti, ci aşa cum au ei interes ca tu să fii, aşa cum au stabilit ei, aşa cum au decis înainte de a verifica adevărul. Oricum, nu are nici o valoare ceea ce este scris în registrele sinedriului sau în arhivele lui Pilat. Nu contează ceea ce şoptesc sau urlă anumite guri.

Isus nu este desigur acela care este descris în sentinţa de moarte pronunţată împotriva lui. Nimic din ceea ce este scris în procesele verbale (nici în acelea de condamnare, nici în cele de…premiere). Nimic din ceea ce este aplaudat sau discreditat. Dispreţuit sau onorat. Răsturnând perspectiva: când pretindem că judecăm un om, este mereu un schimb de persoane. Noi judecăm… pe un altul. Ar fi bine să nu aşteptăm Ziua Judecăţii pentru a observa că adevărul despre persoane este în altă parte nu în fişele şi clasificările noastre.

Numai visele ne pot salva

“În timp ce el era în tribunal, soţia sa i-a trimis vorbă: “Să nu ai nimic de a face cu acel drept, pentru că astăzi am fost foarte tulburată în vis, din cauza lui”. Nu este înregistrată nici o reacţie din partea soţului. Probabil a fost un simplu gest al mâinii, pentru a exprima plictiseala. Gândindu-mă la intervenţia – deşi inutilă – a soţiei lui Pilat, aş fi tentat să trag concluzia: visele ar trebui să ne salveze.

“Am avut un vis”, continua să repete Martin Luther King. Şi mulţimea recunoştea propriile aspiraţii în acel vis. “Am avut un vis” a accentuat într-un discurs rostit puţin înainte de a fi doborât de împuşcături. Cineva, evident, se temea de acel vis. Şi a avut dreptate. Dacă s-ar fi realizat acel vis, multe lucruri ar fi trebuit să fie schimbate. E mai bine să aranjezi toate cu plumbul, decât să pui în discuţie anumite rezolvări, anumite alegeri. Soţia lui Pilat este învinsă cu visul ei “neascultat”. Foarte compromiţător. “Postul” soţului este salvat sufocând visul.

Chiar şi istoria noastră personală s-ar schimba radical dacă am asculta de vise. Din păcate avem noi înşine grijă să împuşcăm pe visătorul care este în noi. Pentru a lăsa spaţiu la un mic şi viclean calculator, care evaluează toate pe baza unor criterii de oportunism, avantaj, comoditate. Adesea se elimină brutal visătorul, pentru a salva onoarea, cariera, fotoliul, funcţia, popularitatea. Odată eliminat visătorul, se dă cale liberă unui palid, incolor birocrat cu o istorie meschină, cu o rezolvare cunoscută, care însă are avantajul de a fi “sigură”. Avea dreptate soţia lui Pilat. Sunt vise care “tulbură”.

Fiul omului

“De acum îl veţi vedea pe Fiul omului stând la dreapta lui Dumnezeu…” S-ar spune că Isus preferă acest titlu mai mult decât oricare altul: Fiul omului. Ar fi putut să aleagă titlul de pus pe propria cruce, ar fi preferat să fie scris: Fiul omului, şi nu Rgele Iudeilor. Dar un condamnat la moarte nu are dreptul să aleagă el titlul de pus pe propria cruce. Fiul omului exprimă umanitatea comună. Arată solidaritatea sa cu toţi oamenii, în special cu cei săraci, mici, slabi, lipsiţi de apărare, cei socotiţi “nimeni”.

El ţinea să fie om. Şi era pe deplin, aş îndrăzni să spun “pasionat”. Om care iubea natura, păsările, florile câmpului. Om care ştie ce înseamnă munca, sărbătoarea, oboseala, nedreptatea, bucuria, suferinţa, excluderea, iubirea, viaţa de familie, prietenia. Om cu o extraordinară omenie. Om care ştie să înţeleagă slăbiciunea celorlalţi oameni. Fiul omului, înainte de a şedea la dreapta lui Dumnezeu, nu a ezitat să se aşeze la masă cu păcătoşii.

Cine ştie dacă oamenii care îl urmau, aclamând, în acea dimineaţă de primăvară, şi-au pus întrebarea fundamentală: “Cine este cu adevărat acest om?” Ar fi cazul ca, împreună cu ramura de măslin, astăzi să ducem acasă şi această întrebare: “Cine este deci acest om?”. Şi chiar dacă cunoaştem răspunsul, învăţat din catehism, este folositor ca acea întrebare să devină continuă în viaţa noastră. “Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dat un nume care este mai presus decât orice alt nume; pentru ca în numele lui Isus să se plece toţi genunchii”.

Chiar şi genunchiul nostru se pleacă în faţa Unicului Domn, a Regelui care a mers el să moară şi nu a trimis pe alţii. Şi pe buzele noastre apar instinctiv, în momentul adoraţiei, acel nume: Fiul omului. Un nume care ne priveşte pe noi toţi. Şi ne permite să nu ne ruşinăm, dimpotrivă să fim puţin orgolioşi, când spunem în mod simplu: om. În fond, Isus, Fiul lui Dumnezeu, a venit pentru a merita şi pentru noi acest titlu de mărire: om.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin