Start > Ritul latin > Joia Sfântă

Joia Sfântă

14 March 2008
870 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Joia Mare

Domnul i-a spus lui Moise și lui Aron în pământul Egiputului: “În luna a zecea a lunii acesteia, luați-vă un miel de fiecare familie…” Mielul să vă fie fără meteahnă, de parte bărbătească, de un an… Să-l păstrați până în ziua a paisprezecea a lunii acestei și atunci toată adunarea obștii lui Israel să-l înjunghie spre seară. Să ia din sângele lui și să ungă ușorii ușilor… Și să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; cu azimă și cu ierburi amare s-o mănânce… și să-l mâncați în grabă, căci este Paștele (adică trecerea) Domnului… Și ziua aceea să fie pentru voi spre aducere aminte… (Ex 12,1-8.11-14)

Liturgia din Joia Sfântă, în celebrarea de seară, se concentrează asupra ultimei Cine luate de Isus împreună cu ucenicii săi, înainte de a fi arestat și dat la moarte. Unul din gesturile surprinzătoare din timpul acestei Cine a fost acela de a fi oferit pâinea frântă și, mai apoi, cupa cu vin ucenicilor învățându-i să vadă în ele Trupul său ce se jertfește și Sângele său care se varsă pentru ei (noi). Semnificația acestui gest ucenicii aveau să o priceapă mai târziu, după ce vor vedea Trupul Mântuitorului frângându-se în suferință și Sângele său vărsându-se pe cruce, dar mai ales aveau să o priceapă atunci când ei se vor aduna ca să repete, la porunca lui Isus, gestul euharistic. Această jertfire euharistică are forța mântuitoare care îi salvează pe toți cei care se împărtășesc din ea.

Către înțelegerea acestei semnificații i-a condus pe creștini și episodul jertfirii mielului pascal din Ex 12. Jertfirea mielului avea să-i salveze pe evreii persecutați în Egipt, întrucât sângele lui, uns pe ușorii ușilor unde se aflau ei, avea să-i cruțe de lovitura Răzbunătorului divin, iar carne lui avea să-i hrănească la începutul acelei călătorii, plină de peripeții, către libertate, către pământul făgăduinței.

Înainte de sărbătoarea Paștelui, știind Isus că a venit ceasul său ca să treacă din această lume la Tatăl său, iubindu-i pe ai săi care erau în lume i-a iubit până la sfârșit. Și, în timpul unei cine… știind că toate le-a dat Tatăl în mâinile sale… s-a sculat de la cină, și-a pus veșmintele deoparte și, luând un ștergar, s-a încins cu el… Apoi a turnat apă într-un lighean și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins… După ce le-a spălat picioarele și și-a luat veșmintele și s-a așezat iarăși, a zis: “Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi mă numiți Învățător și Domn și bine ziceți, căci sunt. Așadar, dacă v-am spălat Eu picioarele… și voi trebuie să vă spălați unul altuia picioarele… (In 13,1-15)

Un alt gest surprinzător al lui Isus, consumat în cadrul aceleiași Cine, a fost acela de a fi spălat picioarele ucenicilor săi. Gestul este surprinzător, dacă ne gândim că spălatul picioarelor era datoria ultimului dintre sclavii unei case. Or, Isus, Învățătorul și Domnul, se apleacă să facă un gest cu valoare testamentară: Dacă v-am spălat Eu picioarele… și voi trebuie să vă spălați unul altuia picioarele. Prin acest gest Isus instituie un criteriu care să stabilească orice ierarhie în Biserică: cel mai mare dintre voi să fie sluga tuturor.

Această slujire se transformă repede în ipocrizie dacă este lipsită de dimensiunea pascală a dăruirii de sine a lui Isus Cristos. În fond, toată viața și lucrarea Sa au fost o permanentă dăruire de sine în slujba celor mulți, dăruire care îl trecea prin moarte către Înviere. Acest aspect este amintit gesturile săvârșite de Isus: sculându-se de la masă și-a lepădat veșmintele… pentru ca după spălarea picioarelor ucenicilor să-și ia din nou veșmintele. Aceste verbe sunt exact aceleași prin care evangheliștii vor spune că Isus și-a lepădat viața (prin dăruire), pentru ca mai apoi să o ia din nou (prin înviere). Nici o slujire a celui mai mare dintre voi nu dă rod de înviere dacă acesta nu se consumă pe sine pentru ceilalți.

Ritul latin