Predici

Domnul i-a spus lui Moise şi lui Aron în pământul Egiputului: “În luna a zecea a lunii acesteia, luaţi-vă un miel de fiecare familie…” Mielul să vă fie fără meteahnă, de parte bărbătească, de un an… Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acestei şi atunci toată adunarea obştii lui Israel să-l înjunghie spre seară. Să ia din sângele lui şi să ungă uşorii uşilor… Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; cu azimă şi cu ierburi amare s-o mănânce… şi să-l mâncaţi în grabă, căci este Paştele (adică trecerea) Domnului… Şi ziua aceea să fie pentru voi spre aducere aminte… (Ex 12,1-8.11-14)

Liturgia din Joia Sfântă, în celebrarea de seară, se concentrează asupra ultimei Cine luate de Isus împreună cu ucenicii săi, înainte de a fi arestat şi dat la moarte. Unul din gesturile surprinzătoare din timpul acestei Cine a fost acela de a fi oferit pâinea frântă şi, mai apoi, cupa cu vin ucenicilor învăţându-i să vadă în ele Trupul său ce se jertfeşte şi Sângele său care se varsă pentru ei (noi). Semnificaţia acestui gest ucenicii aveau să o priceapă mai târziu, după ce vor vedea Trupul Mântuitorului frângându-se în suferinţă şi Sângele său vărsându-se pe cruce, dar mai ales aveau să o priceapă atunci când ei se vor aduna ca să repete, la porunca lui Isus, gestul euharistic. Această jertfire euharistică are forţa mântuitoare care îi salvează pe toţi cei care se împărtăşesc din ea.

Către înţelegerea acestei semnificaţii i-a condus pe creştini şi episodul jertfirii mielului pascal din Ex 12. Jertfirea mielului avea să-i salveze pe evreii persecutaţi în Egipt, întrucât sângele lui, uns pe uşorii uşilor unde se aflau ei, avea să-i cruţe de lovitura Răzbunătorului divin, iar carne lui avea să-i hrănească la începutul acelei călătorii, plină de peripeţii, către libertate, către pământul făgăduinţei.

Înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că a venit ceasul său ca să treacă din această lume la Tatăl său, iubindu-i pe ai săi care erau în lume i-a iubit până la sfârşit. Şi, în timpul unei cine… ştiind că toate le-a dat Tatăl în mâinile sale… s-a sculat de la cină, şi-a pus veşmintele deoparte şi, luând un ştergar, s-a încins cu el… Apoi a turnat apă într-un lighean şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins… După ce le-a spălat picioarele şi şi-a luat veşmintele şi s-a aşezat iarăşi, a zis: “Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi mă numiţi Învăţător şi Domn şi bine ziceţi, căci sunt. Aşadar, dacă v-am spălat Eu picioarele… şi voi trebuie să vă spălaţi unul altuia picioarele… (In 13,1-15)

Un alt gest surprinzător al lui Isus, consumat în cadrul aceleiaşi Cine, a fost acela de a fi spălat picioarele ucenicilor săi. Gestul este surprinzător, dacă ne gândim că spălatul picioarelor era datoria ultimului dintre sclavii unei case. Or, Isus, Învăţătorul şi Domnul, se apleacă să facă un gest cu valoare testamentară: Dacă v-am spălat Eu picioarele… şi voi trebuie să vă spălaţi unul altuia picioarele. Prin acest gest Isus instituie un criteriu care să stabilească orice ierarhie în Biserică: cel mai mare dintre voi să fie sluga tuturor.

Această slujire se transformă repede în ipocrizie dacă este lipsită de dimensiunea pascală a dăruirii de sine a lui Isus Cristos. În fond, toată viaţa şi lucrarea Sa au fost o permanentă dăruire de sine în slujba celor mulţi, dăruire care îl trecea prin moarte către Înviere. Acest aspect este amintit gesturile săvârşite de Isus: sculându-se de la masă şi-a lepădat veşmintele… pentru ca după spălarea picioarelor ucenicilor să-şi ia din nou veşmintele. Aceste verbe sunt exact aceleaşi prin care evangheliştii vor spune că Isus şi-a lepădat viaţa (prin dăruire), pentru ca mai apoi să o ia din nou (prin înviere). Nici o slujire a celui mai mare dintre voi nu dă rod de înviere dacă acesta nu se consumă pe sine pentru ceilalţi.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin