Start > Ritul latin > Duminica a V-a din Postul Mare

Duminica a V-a din Postul Mare

6 March 2008
1,362 afișări

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a din Post (Anul A)

Ne îndreptăm cu pași repezi spre sărbătoarea Învierii Domnului. Mai ieri primeam cenușa pe cap, în semn de începere a Postului Mare, iar acum suntem deja în a cincea duminică, cu doar două duminici înaintea Paștelui.

Așadar va fi Paștele, Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Un eveniment pe care îl pregătim în perioada Postului Mare, un eveniment pentru care s-a născut, a pătimit și a murit Isus Cristos, un eveniment în vederea căruia am primit botezul, participăm în general la sacramente, înviere care ne va da garanția că efortul depus aici pe pământ în a crede în Cristos, nu a fost zadarnic.

Evanghelia de astăzi, anticipă într-un oarecare fel evenimentul învierii lui Isus.

Isus se afla în altă parte decât în Betania, acolo unde erau frații: Lazăr, Marta și Maria. Lazăr, fiind bolnav, a murit și deși i se trimite răspuns lui Isus să vină pentru a-l vindeca, Isus, nu vine. Am putea spune că intenționat îl lasă să moară. Ba mai mult, pentru orice om aflat în suferința, calmul pe care îl are Isus, devine enervant.

În fața suferinței, oamenii se agită, sună la salvare, caută un medic, toți ar vrea să facă ceva pentru cel bolnav, numai să nu moară. Iar în fața morții, cu toții devin și devenim neputincioși. Viața, ca și moartea nu depind de noi. Dumnezeu dă viața, el o ia și o ia când consideră.

Lazăr era grav bolnav. Dacă ar fi fost spitale sau mașini ale salvării, Marta și Maria s-ar fi orientat poate mai întâi spre acestea, dar pentru că nu erau și pentru că îl cunoșteau bine pe Isus, a trimis răspuns la el.

Oricine, văzând calmul de care dă dovadă Isus poate să-și dea seama că el avea situația în mâini. Știa că, deși e o încercare pentru cei din jur, pentru el va fi un moment de har. Era timpul ca Dumnezeu-Tatăl, prin intermediul Duhului Sfânt și al Fiului, să arate oamenilor cine este autorul vieții.

Era în același timp și o anticipare a evenimentului care avea să vină: a învierii lui Isus. Cu alte cuvinte, gestul lui Isus de a-l învia pe Lazăr, poate suna cam așa: “În curând voi fi condamnat la moarte și pentru mulți dintre voi care mă cunoașteți va fi un moment de poticnire. Nu vă descurajați! Chiar dacă mă veți vedea mort pe cruce, eu voi învia! Și pentru ca să vă dovedesc, o să anticipez învierea mea cu cea a lui Lazăr! Am această putere, pentru că eu sunt calea, adevărul și viața!”

De fapt, moartea lui Lazăr este doar un pretext pentru ca Isus să lanseze o nouă învățătură legată de atotputernicia sa în privința vieții. Isus se dovedește în acest sens un adevărat maestru al artei de a educa. El știe că nu e suficientă teoria, mai ales în ceea ce privește transmiterea unor adevăruri legate de viață. Ca bun pedagog vrea să însoțească teoria de un exemplu concret.

Discuția sa cu Marta confirmă această teorie: “Fratele tău va învia”. “Știu, pare să fie convinsă Marta, va învia în ziua de apoi”. Nu, acum va învia, o asigură Isus, pentru că eu sunt învierea și viața. Ajunge să credeți în mine și chiar dacă, fizic, muriți, veți fi vii.”

Isus pare că întinde nervii celor două surori până la maxim. În loc să facă imediat minunea sau măcar să le mângâie în durerea lor, parcă, detașat de tot ceea ce li se întâmplase, cu răbdarea unui maestru, intră în tot felul de teorii legate de înviere și de viața veșnică.

Când a considerat însă că și-a atins scopul, când a constatat că cele două surori și mulțimea care îl înconjura au înțeles cine este cu adevărat “învierea și viața”, mișcat de durerea lor sinceră, omul Isus plânge. Așa a înțeles el să-i înțeleagă! Este cea mai profundă lecție de viață dată cuiva în istorie.

Un bun pedagog știe că ori de câte ori vorbești cu un copil, ca să te faci înțeles și să nu-i fie frică, trebuie să te apleci și să-i vorbești de la nivelul lui. Copilul nu trebuie să te perceapă ca fiind mai mare ca el. Te va înțelege dacă îi vorbești de la nivelul lui.

Isus adoptă o astfel de inițiativă. Mai știe el că, pe lângă a da un exemplu concret când vrei să transmiți o teorie importantă, la fel de important e să știi să te cobori la nivelul celui căruia vrei să-i transmiți teoria. De aceea, mișcat de durerea celor două surori, și el plânge. Se coboară la nivelul lor pentru a le arăta că îi pasă. Le respectă sentimentele și devine solidar cu ele, apoi intervine surpriza.

Dumnezeu nu lasă niciodată pe nimeni în disperare și chiar atunci când aparent ni se închid toate ușile, el ne deschide o fereastră. Când totul se pare că se năruiește, când credem că am epuizat toate soluțiile, deodată, din partea unei persoane necunoscute, dintr-o inspirație neprevăzută, de unde nici nu ne așteptăm, vine soluția. Dumnezeu este mereu imprevizibil, dar vrea să vadă la noi sinceritate și credință.

Isus cere să fie dus la mormântul lui Lazăr, la locul care a declanșat atâta suferință, acolo de unde, fizic vorbind, un om nu mai poate să treacă. Acolo a fost pentru el maximul de cădere, de disperare, de suferință, de orice, dar nu de bine. Isus vrea să redea speranța exact de acolo de unde credem noi că am înmormântat-o. Și face minunea! “Lazăre, vino afară!” Iar mortul, cu mâinile și cu picioarele înfășurate iese afară.

Cum poate să meargă un om legat la mâini și la picioare? Și totuși Lazăr iese legat la mâini și la picioare, iar misiunea de a-l dezlega revine celor din jur, care sunt martori la eveniment.

Posibilul îl fac oamenii, este de datoria lor, imposibilul îl face Dumnezeu! Ar fi fost prea mult ca Lazăr să iasă din mormânt gata dezlegat. S-ar fi putut bănui că a fost vorba de o înscenare a morții lui, că de fapt, el nu era mort, ci doar și-a înscenat moartea. În patru zile cât a stat în mormânt ar fi avut timp să se dezlege, dacă ar fi fost așa. Lazăr însă chiar era mort și a dovedit-o ieșind din mormânt ca un mort, adică înfășurat cu acea pânză.

Evanghelia învierii lui Lazăr, dincolo de aspectul sentimental pe care îl comportă, este o lecție extraordinară de credință, speranță și iubire. Este o ultimă verificare a acestor trei virtuți înainte de marea verificare a fidelității în fața lui Isus mort pe cruce, dar care va învia.

Suferința și apoi moartea lui Lazăr sunt simbolul suferințelor noastre fizice, morale și spirituale, chiar simbolul morții noastre spirituale prin păcat.

Noi înșine, după căderea în păcat, nostalgici după timpurile de liniște sufletească, de pace și fericire, specifice sufletelor curate, ne spunem: “O, Doamne, dacă ai fi fost aici, slujitorul, slujitoarea, eu, tatăl, mama, copilul, tânărul, adultul, etc. nu aș fi murit, nu aș fi căzut în păcat. Știu însă că tu ești învierea și viața, că tu îmi poți reda pacea și liniștea sufletească. Știu că te-ai aplecat asupra suferințelor mele, asupra păcatelor mele, m-ai văzut acolo jos, căzut în mocirlă, în păcat. Ai plâns alături de mine. Dar, Doamne, chiar dacă “Lazăr” din mine a murit de patru zile, vino, să-ți arăt unde l-am înmormântat. Apropie-te, Doamne și dezleagă-mă de suferința și păcatul care mă țin legat și fă să se vadă în mine doar harul tău. Dă-mi harul unei spovezi bune, măcar de Paști. Amin.

Ritul latin