Predici

Două rememorări alcătuiesc urzeala naraţiunii Patimilor după sf. Marcu: intrarea în triumf a lui Isus în Ierusalim şi desfăşurarea propriu-zisă a Patimilor. De ce reamintim aceste evenimente an de an? Pentru a hrăni nostalgia trecutului sau pentru a căuta o actualizare a evenimentelor? Ce aduce povestirea aceasta veche de două mii de ani oamenilor din vremurile noastre?

Apostolul Paul scria: Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd; dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu… Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi (1Corinteni 1,18.27). Dacă sărbătorim ca pe o victorie evenimentele acelei săptămâni de demult, aparent o înfrângere ce a rămas mai întâi neînţeleasă, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni (1Corinteni 1,23), aceasta se datorează faptului că evangheliştii au prezentat cele petrecute ca fiind evenimentul major al eliberării noastre, ţesătura însăşi a crezului nostru: A murit pentru păcatele noastre.

Cum pot fi actualizate Patimile? Nu le putem privi separat de contextul istoric a cărui urmare au fost. Profeţia lui Isaia, al 4-lea Cânt al Slujitorului lui Dumnezeu (cap. 52-53), face din această moarte un moment de universalitate: purta păcatele noastre. Aşa cum s-a spus, “Isus nu este autorul, ci locul tragediei”. Ce avem de adorat nu sunt suferinţa şi moartea în sine, ci umilirea lui Cristos, izvor al ridicării Sale în slavă, aşa cum proclama apostolul Paul: El, fiind din fire Dumnezeu… s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor (Filipeni 2,6-11).

Isus devine izbăvitorul nostru pentru că Patimile sunt consecinţa cuvintelor şi a acţiunilor Lui care aduc o eliberare. I-a mântuit pe alţii, să se mântuie şi pe sine. Răstignirea lui Isus este punctul final pe drumul victoriei asupra morţii, o acţiune în acord cu voinţa lui Dumnezeu, care este ca noi să fim izbăviţi. O lectură creştină a relatării nu poate fi făcută decât în lumina Paştilor, pentru că Patimile reprezintă de fapt înfrângerea morţii, a tuturor morţilor noastre, şi izbăvirea noastră. De aici semnificaţia universală şi actuală a naraţiunii Patimilor, care nu poate fi limitată la o evocare oarecare şi la celebrarea unui trecut impregnat de nostalgie ori de tradiţii spirituale.

În secolele XIV şi XV, o sensibilitate faţă de Patimi a generat o devoţiune a crucii şi a suferinţei lui Isus din care s-au hrănit mulţime de sfinte şi de sfinţi. Compasiunea pentru Maria Maica Durerii a acaparat o mare parte a pieţei devoţiunilor. Oare “Pieta” a lui Michelangelo ar fi cunoscut succesul pe care l-a avut într-o altă epocă? Crucea părea atunci să simbolizeze destinul nostru mai bine decât învierea. “El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53,4-5).

În veacul al XIX-lea, episodul Patimilor a fost citit ca o expresie a ascultării, în care resemnarea precumpănea, devenind mai importantă decât suferinţa. În locul păcatului, ca revoltă faţă de Dumnezeu, accentul s-a pus pe ideea ascultării faţă de Tatăl, în lumina atitudinii lui Isus. De unde poate o înţelegere distorsionată a ascultării lui Isus, uitându-se ca aceasta era formată în primul rând din proclamarea fidelă, indiferent de opoziţiile stârnite, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Spectrul resemnării eclipsează entuziasmul adus pe Isus pentru cauza Împărăţiei. Ajunge, pentru a ne convinge, să-l ascultăm pe Isus cum vorbeşte despre “ceasul Lui”.

Cât despre secolul XX, acesta a deschis o poartă către meditarea slăbiciunii lui Dumnezeu pe plan pământesc. Dumnezeu, pe care învăţasem să ne bazăm, pare că ne-a părăsit, că se ascunde, “Dumnezeu a murit”. Ce sens putem da atunci Patimilor? Se va fi lăsat oare Dumnezeu pironit de lemnul crucii numai pentru a se da la o parte, pentru a lăsa cale liberă omului, omenirii? Oare Dumnezeu a murit ca să învie omul? “Aflând că vechiul dumnezeu a murit, scria Nietzsche, parcă ne simţim scăldaţi de razele aurorei… corăbiile noastre îşi pot relua liber calea, orice îndrăzneală a cunoaşterii este permisă…”

Isus aduce desigur schimbări radicale, revoluţionare, dar ceea ce a contestat în primul rând a fost o “ordine mondială” statornicită de secole. Cuvântul Său izbăvitor răsună zi de zi şi ceas de ceas, în toate timpurile şi în toate locurile. El caută să zgâlţâie toate tradiţiile de nedreptate şi îndrăzneala aceasta îi aduce moartea, dar nu fără a fi semănat grăuntele Învierii. Povestirea acestei duminici aduce cu ea răsturnarea istoriei şi face să răsune deja clopotul pascal al speranţei noastre.

… după Marcu

Martor al eliberării aduse de Patimi şi de Înviere, povestirea evanghelistului Marcu este plină de mici detalii anecdotice care-i dau culoare: tânărul care fuge gol (14,51 s.u.), numele fiilor lui Simon Cireneul (15,21)… Regăsim aici cu uşurinţă urmele spuselor sfântului Petru, martor ocular al evenimentului. Patimile după Marcu sunt un tezaur pentru Biserică, tocmai pentru că au fost meditate şi prezentate în Biserica începuturilor. Parcă l-am auzi pe autor instruindu-şi catehumenii, fără a se teme că-i va şoca, dimpotrivă chiar.

Marcu relatează faptele în realitatea lor crudă: Isus părăsit de către toţi, tratat cât se putea de inuman atunci când îşi afirma identitatea. “Regele Iudeilor” este aruncat într-o “competiţie” cu Barabas şi cu cei din drojdia societăţii. Pentru acel Isus prezentat de Marcu, perfecţiunea darului divin se îngemănează cu dramatismul paroxistic al încercării. Faptul că Domnul a fost atât de detestat deschide poarta către deplina revelare a Fiului lui Dumnezeu de către sutaş. Crucea e scandaloasă dar mai presus de orice ea dezvăluie întreaga “nebunie” a dragostei lui Isus, al cărui portret viu Marcu l-a urmărit de-a lungul întregii sale evanghelii. Misterul Patimilor după Marcu, adevărat imn al libertăţii, se încheie, impresionant, cu mărturisirea de credinţă a sutaşului: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! (15,39).

Marea lumină ţâşneşte din întuneric.

O, moarte, unde-ţi este izbânda?

pr. Jacques Sylvestre, O.P. Ritul latin