Predici

După cum înainte vreme s-a acoperit de ocară pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, în vremurile de pe urmă se va acoperi de slavă calea mării, ţinutul de dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul care umbla în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce locuiau în ţinutul umbrei morţii lumină le-a răsărit… Fiindcă jugul care îl apăsa şi toiagul ce-i lovea spinarea şi varga celui care-l asuprea, Tu le-ai sfărâmat ca în ziua lui Madian. (Is 9,14)

În contextul în care profetul Isaia comentează, prin intermediul mai multor episoade, naşterea unui copil al cărui nume simbolic Emanuel (Dumnezeu cu noi) dezvăluie rolul său miraculos (mântuirea adusă din partea lui Dumnezeu), un loc important este ocupat de oracolul citit în această a III-a duminică de peste an. În acest oracol Isaia face referinţă la o serie de încercări prin care au trecut locuitorii părţii de nord a Israelului, locuită de membrii vechilor triburi ale lui Zabulon şi Neftali. În urma invaziei şi a jafurilor conduse de Teglatfalasar locuitorii acestui ţinut au fost nu doar sărăciţi ci mai ales profund umiliţi (2Regi 15,29). Or, tocmai în acest context profetul anunţă şi cultivă o aşteptare, aceea a repunerii în demnitate. Această repunere în demnitate va fi opera celui al cărui nume anunţă grija atentă şi mai ales prezenţa salvatoare a lui Dumnezeu, mai precis a lui Emanuel.

Auzind Isus că Ioan a fost întemniţat, s-a întors în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Cafarnaum, lângă mare, la hotarele lui Zabulon şi Neftalim, ca să se împlinească cele spuse prin Isaia profetul care zice: “Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim… Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare…”. De atunci a început Isus să vestească şi să spună: “Convertiţi-vă, căci este aproape Împărăţia cerurilor!” (Mt 4,12-23)

Cu ocazia botezului primit la râul Iordan, Isus a fost a primit investitura mesianică de Fiu preaiubit al Tatălui pentru a împlini mai apoi toată dreptatea (Mt 3,15). Or, episodul citit în această a III duminică de peste an ne relatează primele gesturi şi cuvinte ale lui Isus, gesturi şi cuvinte de o importanţă fundamentală. Într-adevăr, episodul nostru este marcat de dorinţa lui Isus de a merge către Naţiunile păgâne, mai precis, de a părăsi deşertul în care s-a constituit poporul lui Israel pentru a se îndrepta către ţărmul lacului, către Galileea Neamurilor. Această Galilee, locul în care coabitează evreii şi păgânii, apare aici ca simbol al reunirii universale: este Pământul Făgăduinţei noului Israel. Mulţimile se pun în mişcare pentru a-l urma pe Isus şi îi aduc la El pe bolnavi şi pe dezmoşteniţi (4,24). Acolo unde apare Isus (iar prezenţa sa actualizează întotdeauna Împărăţia lui Dumnezeu) se naşte comunitatea deja universală.

În momentul în care ajungem să recunoaştem în omul Isus pe Fiul preaiubit al Tatălui, Împărăţia lui Dumnezeu începe să devină preocuparea noastră primordială şi esenţială. Împărăţia este o persoană care poate să ne ceară totul pentru că Ea este totul şi umple întreagă existenţă a omului. În acest sens Împărăţia cerurilor realizează în noi o eliberare interioară oferindu-ne posibilitatea de a privi întreaga noastră viaţă cotidiană cu o privire reînnoită, aceea de fiu.

A-l urma pe Isus înseamnă a începe să-i prezentăm bolile noastre, tulburările noastre, alienările noastre, paraliziile noastre pentru ca El să le vindece. Dar celebrarea euharistică duminicală nu înfăptuieşte ea, oare, tocmai astfel de vindecări şi reconstruiri? Cine poate spune că nu a simţit încă această lucrare restauratoare?

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin