Predici

Nu creştinii au fost cei care au inventat botezul ca rit. Şi nici Isus Cristos. După cum ne spun Evangheliile, cel care l-a inventat a fost Ioan, care tocmai de aceea este numit “Botezătorul”, adică “cel care botează”.

A te lăsa botezat de către Ioan, înseamnă a crede în ceea ce spunea el: adică faptul că în lume era gata să se întâmple ceva foarte important, ba chiar decisiv, în ceea ce priveşte raportul dintre Dumnezeu şi oameni (Ioan spunea: “Împărăţia cerurilor este aproape!”). Şi aceasta însemna a recunoaşte ceea ce era greşit în viaţa proprie înaintea lui Dumnezeu (= “mărturisirea păcatelor proprii”) şi a se decide pentru schimbare (= “convertire”).

Şi Isus (acum adult, la vârsta cam de treizeci de ani) vine la Iordan ca să se boteze. Pe de o parte acest lucru nu trebuie să producă uimire. De fapt, Isus din Nazaret era într-adevăr un evreu al timpului său, educat în puternica tradiţie religioasă a poporului său şi hrănit de acea speranţă care se centra pe aşteptarea lui “Mesia” (cel care trebuia să aducă şi să inaugureze “împărăţia lui Dumnezeu”). Pe de altă parte şi noi, ca şi Boteză-torul, putem rămâne perplecşi în faţa faptului că Isus a mers ca să fie botezat de Ioan, ştiind foarte bine că el era Fiul lui Dumnezeu făcut om…

În realitate, tocmai cu ocazia botezului său a început să iasă în evidenţă şi să se manifeste misterul personalităţii ascunse a lui Isus. El este proclamat ca “fiu preaiubit” de către un glas care vine “din cer” – adică de însuşi Dumnezeu – în timp ce vede “Duhul lui Dumnezeu coborându-se ca un porumbel asupra lui”. Este un “semn” care descoperă adevărata identitate a lui Isus şi care este misiunea pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o.

El va fi “Mesia”, dar în maniera acelui “slujitor al Domnului” despre care vorbise profetul Isaia (cf. prima lectură): nu un Mesia triumfător pe planul prestigiului personal şi al puterii politice, dar un Mesia umil şi solidar cu cei păcătoşi, care va lua asupra sa mizeriile umanităţii, până în “a se oferi pe sine însuşi ca ispăşire” dându-se la moarte (cf. Is 53,4-12), pentru a deschide tuturor oamenilor plinătatea vieţii în comuniune cu Dumnezeu.

Începând cu botezul său, Isus părăseşte casa, satul, munca obişnuită, pentru a se dedica în întregime misiunii sale specifice: să vorbească lumii despre Dumnezeu, să facă să se înţeleagă că gândul la Dumnezeu este foarte important în viaţă şi de fapt este la orice vârstă, pentru că Dumnezeu însuşi este ţinta oricărei vieţi umane, şi el este un Tată şi un prieten în care te poţi încrede şi pe care se poate baza totdeauna… Prin cuvintele, prin faptele sale, prin viaţa sa întreagă şi prin moartea sa, Isus “ne va face să vedem” cum trebuie să învăţăm a ne gândi despre acela pe care-l numim “Dumnezeu”.

Lăsându-se botezat de Ioan, Isus a dus la îndeplinire toată semnificaţia botezului lui Ioan. Timpul “pregătirii” este de acum terminat. A sosit momentul în care “fiul preaiubit” de Dumnezeu este gata să fie “botezat” – scufundat până la extrem – în experienţa durerii şi a morţii (cf Mc 10,38; Lc 12,50), pentru a arăta oamenilor până unde ajunge puterea şi seriozitatea iubirii lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea – adică pentru faptul că s-a umilit pe sine până la moartea pe cruce (cf Fil 2,6-11) – Isus va fi “înălţat la dreapta lui Dumnezeu” (Acte 2,33) prin înviere.

În felul acesta se naşte un nou botez: botezul “în numele lui Isus Cristos” (Acte 2,38), botezul “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19), cel pe care şi noi l-am primit şi prin care şi noi, ca şi Isus, am fost “consacraţi în Duhul Sfânt” (cf lectura a doua), pentru a ne orienta întreaga noastră existenţă pe baza principiului carităţii, căruia Duhul lui Dumnezeu îi este izvor şi origine.

pr. Anton Iştoc Ritul latin