Predici

Mesajul de iubire şi de bucurie proclamat în sărbătoarea Naşterii Domnului, este continuat şi în liturgia duminicii de astăzi. Faptul că Biserica ne propune aceeaşi evanghelie ca şi în ziua Crăciunului, denotă însăşi pedagogia ei, aceea de a aprofunda misterul celebrat care nu poate fi înţeles doar după o scurtă reflecţie, şi aceea superficial făcută. Despre acest fragment evanghelic, care constituie prologul evangheliei lui Ioan, sfântul Augustin, pentru a arăta bogăţia şi importanţa sa pentru credinţa creştină, va spune că “va trebui să fie scris cu caractere de aur şi expus pe toate bisericile în locurile cele mai evidente” (De civitate Dei X, 29).

Sărbătorile ne-au dat un plus de credinţă, făcându-ne să înţelegem că prin Întrupare, Dumnezeu îşi îndeplineşte planul său de mântuire, că nu-l lasă pe om la voia întâmplării, abandonându-l. Îl trimite pe Cristos ca să-i lumineze viaţa. Papa Paul al VI-lea ne spune că “Isus Cristos este lumina lumii. Cine priveşte la el, vede clarificându-i-se cărările vieţii”.

Liturgia de astăzi nu se preocupă atât de cercetarea originii Cuvântului sau punerea în lumină a aspectului cosmic al Întrupării, cât mai ales de celebrarea misterului prezenţei sale în mijlocul oamenilor. Prima lectură ne face să vedem cum această prezenţă era deja ascunsă şi prevestită în Vechiul Testament, având caracteristicile Înţelepciunii. Este de fapt prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor, mai precis în mijlocul poporului ales, pentru a-l conduce, împlinind în el planul său de mântuire. Această Înţelepciune provine de la Dumnezeu, care s-a “înrădăcinat în popor”, care şi-a fixat cortul său în Israel.

În Noul Testament, Înţelepciunea lui Dumnezeu se prezintă ca Persoană divină, nu în mod alegoric, dar în mod real ca Persoană divină şi concretă: este Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu în care s-a întrupat toată înţelepciunea Tatălui. În timp ce sfântului Paul îi place să-l prezinte pe Cristos ca “Înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,24) “splendoarea gloriei sale, imaginea substanţei sale” (Evr 1,3), sfântul Ioan în evanghelia de astăzi îl prezintă ca Logos, Cuvânt, termen care exprimă în acelaşi timp gândirea şi cuvântul lui Dumnezeu, care este de fapt Dumnezeu în toate egal Tatălui. Toată Scriptura, începând de la Geneză şi până la Apocalips dă mărturie despre acest Cuvânt.

Primul verset al Evangheliei sfântului Ioan, “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1), este asemănător cu primul verset din cartea Genezei şi exprimă natura eternă a Cuvântului, a doua Persoană a Sfintei Treimi care cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt conduce întreaga creaţie a universului. “Toate au fost făcute prin el şi nimic din ceea ce a fost făcut nu a fost făcut fără el” (In 1,3).

Ceea ce sintetizează evanghelia de astăzi şi în acelaşi timp îndeamnă la reflecţie, este însăşi contemplarea Cuvântului întrupat. “Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am contemplat gloria lui” (In 1,14). În Isus, Dumnezeu s-a coborât la noi, încărcat cu cel mai mare mesaj: Dumnezeu este iubire! Timpul Crăciunului este important pentru că în Isus s-a întrupat dragostea lui Dumnezeu şi prin el ne-a dăruit totul. Cuvântul făcut carne şi-a stabilit cortul în mijlocul poporului său, revelând iubirea Tatălui. Pentru cei care nu cred, această lume poate să apară “un furnicar care se fărâmă şi nimic mai mult”, dar pentru noi el este locul unde Cuvântul şi-a “fixat cortul său”, locul pe care Dumnezeu “l-a iubit atât de mult, încât l-a dat pe Fiul său unul născut” (In 3,16). Trimiţându-l în mijlocul nostru pe Fiul său, Tatăl împlineşte tot ceea ce a anunţat prin profeţi, deoarece Cristos este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu faţă de oameni. “După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin profeţi, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu în zilele acestea de pe urmă ne-a vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin care a făcut şi veacurile” (Evr 1,1-2).

Acest lucru este fondat pe “noua şi eterna alianţă”: nouă pentru că este inaugurată de venirea lui Cristos; eternă pentru că nu va putea fi distrusă, nici chiar de păcatele şi infidelităţile oamenilor. Dialogul dintre Dumnezeu şi om nu va putea fi întrerupt, pentru că porneşte din însăşi persoana lui Cristos. Este clar că acest dialog implică şi participarea omului, şi participarea noastră, care credem în Cuvântul său. La ce foloseşte chemarea sa, care răsună în urechile noastre, dacă noi nu vrem să-i corespundem?

Se relatează că în fiecare duminică, piaţa catedralei din Tours (Franţa) era plină de cerşetori şi de săraci nenorociţi. Toţi îşi manifestau mizeria lor, pentru a obţine pomeni mai îmbelşugate de la credincioşi. Şi iată că într-o astfel de duminică, pe neaşteptate se făcu o zarvă mare şi toată acea lume nenorocită dispăru; fugeau toţi cum puteau mai repede. Un cerşetor nou, neştiind ce se întâmplă, întrebă: “De ce fuge săraca lume din Tours?” O voce îi răspunse: “Vine Martin, episcopul oraşului nostru”. “Şi ce-i cu asta?” “Martin e sfânt, face minuni!” – i se răspunse. “Nu este oare aceasta o bucurie pentru toţi?” – insistă uimit noul cerşetor. Dar se auzi răspunsul: “Nu, este o nenorocire; Martin ne vindecă! Şi atunci nu este aceasta ceea ce se caută?” “Dar tu nu înţelegi că dacă sfântul te vindecă nici un om nu-ţi va mai da de pomană şi atunci vei fi constrâns să munceşti!…”

Lumea de astăzi, ameţită de materialism, de ignoranţă şi comoditate, nu vrea să primească vindecarea care este însuşi “Cuvântul făcut trup” şi fuge fără să-i dăruiască o locuinţă caldă în inimă aceluia care este viaţa. Fuge de acela care a venit să ia asupra sa păcatele, “care s-a făcut în toate asemenea nouă afară de păcat”. Oare suntem şi noi dintre aceia despre care spune şi sfântul Ioan în evanghelia de azi: “A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit?” (In 1,11).

Isus Cristos a venit pentru a ne ajuta în trăirea noastră, a venit pentru a ne vindeca de toate infirmităţile noastre, dar trebuie remarcat un aspect foarte important, şi anume: Dumnezeu nu ajută pe nimeni, dacă respectivul nu vrea să fie ajutat. Dumnezeu l-a creat pe om liber şi cere de la el un răspuns sincer la iubirea lui.

“Tuturor celor care cred, Dumnezeu le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu” (In 1,12). Fii în Fiul: iată aspectul misterului Naşterii pe care azi liturgia ne ajută să-l aprofundăm. Noi, cu alte cuvinte, suntem deja fiii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit şi care ne face să spunem: “Abba, adică Tată!”, dar în acelaşi timp, noi trebuie să devenim tot mai mult imitatorii lui Cristos şi să creştem în credinţă.

Aceasta este de fapt şi tema pe care sfântul Paul o subliniază în cea de-a doua lectură de astăzi. “Dumnezeu ne-a ales, predestinându-ne să fim fiii săi adoptivi prin Isus Cristos” (Ef 1,4-5). Filiaţiunea divină este fundamentul adevăratei libertăţi, libertate faţă de orice tip de opresiune, faţă de orice formă de sclavie în care ne constrâng patimile noastre. Filiaţiunea divină este şi fundamentul sigur al păcii şi al bucuriei noastre. În ea creştinul găseşte protecţia de care are nevoie, găseşte căldura paternă, găseşte forţă şi lumină pentru a privi cu credinţă la un viitor mai bun, inundat de iubirea lui Cristos. Vom fi fiii lui Dumnezeu dacă-l contemplăm şi-l întâlnim pe Isus, şi nu fugind de el, refuzându-i vindecarea. Aşa cum apostolul Paul se roagă lui Dumnezeu ca să lumineze inimile credincioşilor pentru a înţelege speranţa la care sunt chemaţi, la fel trebuie să procedăm şi noi. Să ne rugăm pentru a înţelege speranţa pe care ne-o dă Cuvântul făcut trup.

Numele de creştin şi de fiu al lui Dumnezeu implică în acelaşi timp şi datoria de a da mărturie aşa cum Ioan Botezătorul a făcut-o. El era convins că Isus Cristos este “cel care trebuia să vină” şi a făcut o invitaţie la convertire, la credinţă, pentru a participa la o naştere asemănătoare cu a lui Cristos, adică “născut din Dumnezeu”. Să nu aşteptăm pomană, dar să dăm mărturie şi noi, arătând prin credinţa noastră că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul făcut carne, care a venit să ne aducă bucuria mântuirii, bucuria împlinirii noastre în el.

Adrian IŞTOC

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin