Predici

După ce în urmă cu opt zile am celebrat Crăciunul, venirea la noi a Fiului lui Dumnezeu, astăzi, în prima zi a noului an civil, Biserica ne propune o sărbătoare închinată Sfintei Fecioare Maria. Toate sărbătorile Mariei sunt mari, deoarece sunt ocazii deosebite pe care Biserica ni le oferă pentru a o contempla pe Maria în dragostea sa faţă de noi şi pentru a ne reînnoi ataşamentul nostru filial faţă de dânsa. Dar dacă dintre toate sărbătorile mariane ar trebui să alegem una, ar fi de preferat cea de azi: Maternitatea divină a Preacuratei Fecioare. Este normal să vă întrebaţi de ce această sărbătoare şi nu alta? Sunt atâtea sărbători mariane mai frumoase, însoţite de pelerinaje, de procesiuni şi devoţiuni, de ce tocmai aceasta? Pentru că Maria înainte de a fi “Neprihănit Zămislită”, “Ridicată la Cer” sau “Regină a Rozariului”, înainte de toate Maria e Mamă a lui Dumnezeu; e Mama care a legănat Copilul textelor inspirate ale Vechiului Testament, e Mama care tresaltă de bucurie în Magnificat, vestind ca într-un ecou sublim speranţa sa mesianică de fiică adevărată a lui Israel.

Acum să reflectăm împreună în lumina lecturilor sfinte proclamate deja, care este conţinutul şi valoarea acestei solemnităţi mariane. Prima lectură (Num 6,22-27) ne prezintă o binecuvântare pronunţată de leviţi asupra comunităţii lui Israel care descoperă bucuria apropierii de Dumnezeu şi apartenenţa sa privilegiată la el. “Faţa lui Dumnezeu”, simbolizată de lumină, conduce itinerarul lui Israel care-l aşteaptă pe Mesia, aşteptarea care se împlineşte odată cu venirea lui Cristos.

E ceea ce ne prezintă sfântul Paul în a doua lectură: “La plinirea timpului Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie, născut sub lege…” (Gal 4,4). Isus Cristos împlineşte profeţiile Vechiului Testament făcându-se în mod real om, asemenea nouă, asumându-şi natura noastră umană în sânul preacurat al Fecioarei Maria prin intervenţia divină a Duhului Sfânt. Ca Dumnezeu, Isus e din veşnicie, egal în dumnezeire cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, dar ca om, Isus e născut de Maria. “Mă minunez”, scria sfântul Ciril despre aceasta, “că sunt unii care se îndoiesc sau nu o numesc pe Sfânta Fecioară Maica Domnului. Dacă Domnul nostru Isus Cristos este Dumnezeu, cum ar putea atunci ca Maria să nu fie Născătoarea de Dumnezeu, aceea care l-a născut?” (Scrisoarea I, 27-30). La fel s-a definit şi la Conciliul din Efes (431) împotriva ereziei nestoriene, dogmă care a fost extinsă la Biserica universală de către Papa Pius al XI-lea cu ocazia celui de-al XV-lea centenar al aceluiaşi memorabil Conciliu. Când Fecioara din Nazaret a răspuns cu “Da”, în mod liber, la planul pe care Creatorul îl revela, Cuvântul divin şi-a asumat în mod perfect întreaga natură umană – sufletul raţional şi trupul – formată în sânul nepătat al Mariei. Natura divină şi natura umană se unesc într-o unică Persoană: Isus Cristos, Dumnezeu adevărat şi în acelaşi timp Om adevărat. Astfel o putem numi pe Maria: Mamă a lui Dumnezeu.

Nu numai că Isus vine la noi, că Dumnezeu devine om printre oameni, “născut din femeie”, dar aşa cum ni-l prezintă evanghelia de astăzi, el se supune practicilor şi legilor omeneşti. Prin ritul dur al circumciziunii, primit în carnea sa, Fiul lui Dumnezeu intră într-un popor şi într-o familie, primeşte o cetăţenie, îi este pus un nume şi este înregistrat în descendenţa unui rege pământesc – David. Iar Mama acestui Fiu obişnuit şi în acelaşi timp diferit oamenilor, pentru că era fără păcat, e Maria, femeia căreia Dumnezeu nu a ezitat să-i acorde privilegiul de a fi Mamă a Cuvântului. Pentru acest motiv liturgia de azi devine celebrarea Născătoarei de Dumnezeu. “Cu zămislirea lui Cristos, născându-l, hrănindu-l, prezentându-l Tatălui în Templu, suferind cu Fiul său pe cruce, Maria a cooperat în mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea ea ne este şi nouă Mamă în ordinea harului” (LG 61). Aşadar Maria nu este numai Mama lui Cristos, dar ne-a fost încredinţată şi nouă ca Mamă de însuşi Fiul ei de pe înălţimea crucii. În Ioan era întreaga omenire sub cruce primind-o pe Maria ca Mamă (In 19,26-27). “Aşa, într-o nouă manieră, Isus a legat propria sa mamă de om… din acea zi toată Biserica o are ca Mamă” (Papa Ioan Paul al II-lea, Audienţa generală din 10 ianuarie 1979). Dându-şi Mama pentru a fi şi Mama noastră, Cristos îşi manifestă întreaga iubire faţă de cei pe care până la sfârşit i-a iubit (cf. In 13,1).

Într-o zi, pe o potecă de munte, mergeau împreună doi oameni: un ateu şi un credincios. Era o zi de iarnă, ningea. La un moment dat ajung în dreptul unei statui de piatră a Maicii Domnului. Ateul zice: “Vezi statuia aceasta? E pe jumătate acoperită de zăpadă. În curând va fi acoperită complet, nu i se va mai vedea faţa. Aşa se va întâmpla şi cu lucrurile acestea ale voastre învechite. Maica Domnului a voastră în curând va fi acoperită, înmormântată în uitare”. Credinciosul răspunse: “Acest lucru se va întâmpla poate până la primăvară. Atunci soarele va topi zăpada, chipul ei va reapărea, iar la picioarele ei vor creşte din nou flori proaspete. Maria nu e un lucru învechit. Maria e Mama noastră şi … o mamă nu poate fi niciodată înmormântată în uitare”. Dacă înţelegem să o primim pe Maria de Mamă aşa cum a primit-o Ioan, să nu o înmormântăm în uitare, dar să-i cerem ajutorul în pelerinajul nostru pământesc. Creştinii au văzut întotdeauna în Maria drumul cel mai scurt, cărarea sigură, care duce la Dumnezeu. Este uşor a ajunge la Dumnezeu prin Mama sa. “Deoarece Maria este strada curată care întotdeauna conduce la Cristos, fiecare întâlnire cu ea nu poate să-şi găsească împlinirea decât într-o întâlnire cu Cristos însuşi” (Papa Paul al VI-lea, Enciclica Mense maio, 29 aprilie 1965).

Tot astăzi, 1 ianuarie, Biserica celebrează şi Ziua Mondială a Păcii. Ce rost mai are a vorbi lumii de azi despre pace, când în jurul nostru vedem atâtea atentate aduse păcii: războaie, dezbinări, foamete, asasinate şi crime mai ales săvârşite de părinţi ucigaşi împotriva propriilor copii nenăscuţi? Ce este pacea? Sfânta Fecioară pe care o celebrăm astăzi ne poate răspunde cel mai bine: Ea a învăţat pacea prin Fiat-ul său spus îngerului, Fiat care o va purta pe Calvar; Ea a dat lumii Pacea în persoana Fiului ei, cel care era văzut de profetul Isaia ca “Principe al păcii” (Is 9,6). Astfel Cristos apare între două anunţuri de pace: la Betleem când se naşte şi la Ierusalim când se înalţă la cer; Maria a trăit pacea din Templu, când Simeon îi profeţea că o sabie îi va străpunge inima, şi până pe Calvar, când stătea-ndurerată la picioarele Fiului Răstignit.

Au trecut 20 de secole de la anunţul îngerilor făcut păstorilor: “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă”; au trecut 750 de ani de la moartea sfântului Francisc de Assisi care ne-a lăsat moştenirea unei întâlniri cu Sultanul, voită şi înfăptuită împotriva acelui non placet al legatului papal; mai puţin de 80 de ani ne despart de primul război mondial, iar de catastrofa Hiroshimei doar 50 de ani; Declaraţia Drepturilor Omului din 1948 cu ce a schimbat lumea? Mai are sens atunci salutul îngerilor către păstorii Betleemului? Unde e pacea atât de mult strigată de către mai marii lumii? Este posibil a transforma săbiile în pluguri (cf. Is 2,4)? A goli arsenalurile militare pentru a umple hambarele? Noi suntem chemaţi să înfăptuim pacea, nu rachetele. Pacea se poate construi începând prin a fi în pace cu noi înşine, cu cei din jurul nostru. Îmi place să mă gândesc că Cel care a făcut pământul l-a voit rotund pentru a nu avea margini. În mod sigur în cel care nu există limite sau compromisuri pacea locuieşte în inima sa şi-l mişcă să dea mărturie, să creeze în jurul său o lume mai bună.

E început de an, un început cu proiecte şi vise, cu dorinţe de mai bine pentru fiecare. Alături de Maria, Născătoarea de Dumnezeu şi Regina Păcii să purtăm în acest nou an şi în toată viaţa noastră o luptă fără arme, cu mâinile goale, promovând non-violenţa pentru noi şi pentru acest pământ creat şi binecuvântat de Dumnezeu.

Daniel CIMPU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin