Start > Ritul latin > Epifania Domnului

Epifania Domnului

3 January 2008
1,416 afișări

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro
Epifania Domnului

Iată cum descrie Liturgia orelor conținutul acestei sărbători: “Trei evenimente celebrăm în această zi sfântă: azi steaua îi conduce pe magi la iesle, azi apa este schimbată în vin la nunta din Cana, azi Cristos este botezat de Ioan în râul Iordan, pentru mântuirea noastră”. Sărbătoarea constă, așadar, în tripla revelare a lui Cristos magilor, la nunta din Cana și la botezul din Iordan. Biserica a despărțit ulterior cele trei evenimente în sărbători distincte; semnificația lor comună, însă, de “manifestare”, adică de epifanie a rămas. Prin ele, Isus se revelează în mod progresiv, ca Mesia și mântuitor.

Epifania reprezintă, așadar, manifestarea lui Cristos tuturor, chiar și păgânilor, este sărbătoarea credinței oferite întregii lumi. Credința este o lumină minunată care ne provoacă la o alegere fundamentală de viață și care ne face, ulterior, să înaintăm pe un drum adesea dificil. Prima lectură din Cartea profetului Isaia cântă această lumină: “Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine și slava Domnului răsare deasupra ta”. Este vorba, desigur, de lumina misterioasă a credinței, care pune pe drumuri națiunile, păgânii, pe cei care nu fuseseră chemați.

Sfântul Paul se minunează în fața revelării acestui mister, după cum ne spune Scrisoarea către Efeseni. Este misterul revelării generozității divine care îi cheamă pe păgâni să participe la aceeași moștenire, la aceeași promisiune făcută poporului ales. Lumina credinței este o lumină misterioasă: este o stea pe cer, după cum aflăm din evanghelie, dar este o stea care indică un loc precis pe pământ. La steaua minunată și la vestea cea bună pe care ea o aduce omenirii face, cu siguranță, referire și psalmul responsorial, care spune că “cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu și firmamentul vestește lucrarea mâinilor sale (…). Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale căror glasuri să se poată auzi, și, totuși, vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii”.

Astăzi, așadar, celebrăm universalitatea Bisericii, chemarea neamurilor la credință și unitatea profundă între Israel și Biserică. Locul stelei strălucitoare a fost însă luat de Evanghelie, care continuă și azi să cheme la Cristos oamenii din toată lumea. Să aprofundăm puțin, așadar, la ce fel de drum al credinței suntem invitați, așa cum reiese din pasajul evanghelic al vizitei magilor la Betleem, pentru a descoperi unele indicații practice pentru viața noastră. Căci evanghelistul Matei nu a intenționat doar relatarea faptelor, dar și să indice modele de urmat sau de care trebuie să fugim. Sunt evidente trei reacții diferite cu privire la anunțul nașterii lui Isus: cea a magilor, a lui Irod și a preoților.

I – Să începem cu cele ce trebuiesc evitate. Mai întâi, Irod. El, imediat ce a aflat de nașterea pruncului, s-a tulburat, a convocat adunarea preoților și a învățaților, dar nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a pune la cale un complot. Adevărul nu îl interesează. Important este doar să-și mențină poziția, să nu aibă concurență. Această intenție se manifestă clar în recomandarea finală dată magilor de a merge și de a se întoarce apoi, pentru a-i spune ce s-a întâmplat. Planul său este de a-i transforma pe magi din mesageri în spioni.

Irod reprezintă persoanele care au făcut deja alegerea: între voința lui Dumnezeu și voința proprie, au ales-o pe a doua. Nici nu trebuie să ne gândim la o ură față de Dumnezeu ori ceva asemănător. E vorba doar de o ignorare crasă a adevărului evident, frapant și de reducerea orizontului general la cel propriu. Nu degeaba se spune că opusul iubirii nu este ura, căci ea presupune deja o relaționare, o luare de poziție față de iubire, ci indiferența. Și suntem nevoiți să o recunoaștem: pe noi, oamenii, ne doare cel mai tare atunci când nu suntem luați în seamă, ca și cum nu am exista, când suntem ignorați. Ura cuiva față de noi, din contra, uneori ne bucură, ne ațâță și mai tare orgoliul. Irod nu vede, așadar, decât propriul folos și este decis să înlăture orice ar putea deranja liniștea sa. Câți dintre noi nu se consideră normă de comportament sau reper pentru acțiunile celorlalți? Câți nu cred oare că propriul crez se identifică cu siguranță și cu adevărul, ce trebuie impus tuturor? Câți dintre noi nu demonstrăm o autosuficiență, care nu mai lasă loc în viața noastră nici celorlalți și cu atât mai puțin lui Dumnezeu? De câte ori nu refuzăm adevăruri evidente, aflate în conflict cu propriul orgoliu? Și… de câte ori nu mușamalizăm adevărul?!

II – Să trecem la atitudinea preoților! Consultați despre locul în care ar trebui să se nască Mesia, ei nu au ezitat să răspundă: “În Betleemul lui Iuda, căci așa este scris de profet: Și tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nicidecum nu ești cea mai mică dintre cetățile de seamă ale lui Iuda; căci din tine va ieși stăpânitorul care va conduce poporul meu, Israel”. Ei știu unde s-a născut Mesia; sunt în măsură să o indice cu amănunte și altora, dar nu se mișcă deloc într-acolo. Nu pornesc spre Betleem, după cum ne-am aștepta de la persoane care nu doreau decât venirea lui Mesia sau, cel puțin, așa spuneau; ei rămân comozi mai departe în casele lor, în cetatea din Ierusalim. După cum spunea sfântul Augustin într-unul din discursurile sale, “ei se comportă precum indicatoarele: indică o stradă, un loc anume, dar nu se mișcă într-acolo”.

Putem observa o asemănare frapantă între atitudinea lor și comportamentul nostru. Știm bine ce înseamnă a-l urma pe Isus și cuvântul său, știm să teoretizăm foarte bine exigențele mesajului său, știm să o recomandăm altora, uneori o facem chiar într-un mod foarte intransigent și cu mult zel, dar ne lipsește curajul și radicalitatea de a pune în practică învățătura cuvântului său. Iar pericolul acesta nu îi privește doar pe preoți, așa cum poate unii ar fi tentați imediat să gândească, ci pe toți cei botezați, deveniți prin acest sacrament “martori ai lui Cristos”. Preoții știau foarte bine că Isus se afla la Betleem, “cea mai mică dintre cetățile de seamă ale lui Iuda”. Și noi știm că Isus se află astăzi printre cei săraci, umili și suferinzi. Dar la ce folos doar să o știm? Dacă am crede cu adevărat, faptele noastre ar fi cu totul altele, căci există o legătură inseparabilă între crez și viață. Ce înseamnă în acest context, de fapt, a crede?

Se spune că într-o localitate nu mai căzuse de luni de zile nici o picătură de ploaie. Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și uscate. Pământul era ars și crăpat, iarba se ofilise, frunzele palide și îngălbenite de abia se mai țineau pe crengi, iar oamenii deveneau din ce în ce mai încordați și nervoși, scrutând mereu, parcă, cerul de cristal.

Parohul acelei comunități a organizat atunci în piața din fața bisericii o oră specială de rugăciune, pentru a implora ploaia de la Dumnezeu. La ora stabilită, locul era ticsit de lume îngrijorată, dar plină de încredere. Mulți aduseseră cu ei obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu admirație Bibliile, crucile, rozariile… Nu reușea însă să-și dezlipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând. Pe genunchi ea avea în schimb… doar o umbrelă roșie.

III – Așadar, a te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede, însă, înseamnă să-ți iei umbrela. Altfel spus, a crede înseamnă să acționezi deja conform acestei credințe, să te pui în mișcare. Și iată că evanghelia zilei ne oferă un exemplu cum nu se poate mai potrivit de credință adevărată, transpusă în fapte. Și nu e vorba, așa cum poate s-ar fi așteptat unii, nici de preoți, nici de Irod, ci de magi. Am putea spune chiar că ei sunt adevărații protagoniști ai acestei sărbători. Și oare de ce? Iată ce spun ei: “Am văzut steaua lui la răsărit și am venit să-l adorăm”.

* “Am văzut și am venit”: aici aflăm marea lecție a acestor “predicatori” anonimi. Nu au stat pe gânduri și au acționat imediat. Dacă ar fi stat pe gânduri să calculeze mai întâi, unul câte unul, pericolele, necunoașterea drumului, nu ar mai fi plecat ori, poate, ar fi ajuns, dar nu la timp. De câte ori nu întârziem noi să acționăm prompt la cuvântul lui Dumnezeu? Ne facem atâtea griji, facem atâtea planuri, calculăm cu prudență pașii pe care dorim să-i facem și nu ne dăm seama că astfel nu facem decât să sufocăm inspirațiile providențiale pe care le primim? Preocupându-ne, aproape în mod obsesiv, să nu dăm greș, nu-i mai lăsăm loc și lui Dumnezeu în viața noastră: totul devine propriul nostru drum, în care, ca protagoniști, pe drept cuvânt, am decis în mod exclusiv însă noi totul. Totul s-a rezumat la un “eu” atât de orgolios, încât, preocupat fiind să-și scrie propria istorie, nu a lăsat nici un centimetru liber, pentru ca nimeni, inclusiv Dumnezeu, să nu poată perturba proiectul inițial. În câte dintre alegerile noastre putem spune că am procedat astfel: “Am văzut steaua lui la răsărit și am venit”, “am luat act de glasul de glasul lui Dumnezeu și am acționat în consecință”?

* Scopul vizitei magilor este exprimat clar: “am venit să-l adorăm”. Acest cuvânt, “să-l adorăm”, are o profundă semnificație teologică, în contextul nașterii lui Isus. Evanghelistul Matei utilizează din nou acest cuvânt, când spune că magii, “intrând în casă, văzură copilul și pe Maria, mama lui, și, căzând la pământ, l-au adorat”. Magii știau prea bine ce înseamnă “a adora”, căci practica a luat naștere printre ei, în corturile orientului. Aceasta însemna a acorda cuiva maxima onoare posibilă, a-i recunoaște cuiva suveranitatea absolută. Este prima oară când acest verb a fost folosit în Noul Testament în raportul oamenilor cu Cristos și, de aceea, aceasta este prima recunoaștere a divinității și a suveranității sale.

* O ultimă indicație prețioasă care ne este oferită despre magi este că, “fiind înștiințați în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în țara lor”. Fără a forța sensul acestor cuvinte, putem surprinde puternicul loc caracter parenetic, moralizator. Odată întâlnit Cristos, nu ne mai putem întoarce pe același drum. Schimbându-ne viața, schimbăm și calea, drumul. Întâlnirea cu Cristos trebuie să provoace o cotitură, o schimbare de atitudine. Nu putem, chiar și noi, cei prezenți la această celebrare, să ne întoarcem acasă pe același drum pe care am venit, adică așa cum eram înainte de a intra în biserică. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fi schimbat ceva în interiorul nostru, ceva din convingerile și, de ce nu, din intențiile noastre. Cum vom demonstra oare aceasta?

În sărbătoarea Epifaniei Domnului, cuvântul Domnului ne-a așezat deci înaintea ochilor minții și inimii noastre trei modele, fiecare dintre ele reprezentând de fapt o alegere fundamentală de viață: Irod, preoții și magii. Pe care dintre ele vrem să ni-l apropriem? Despre magi evanghelia ne spune că erau cuprinși de o bucurie foarte mare, la găsirea pruncului; nimic asemănător nu ni se spune însă despre cei care știau sau nu vroiau să știe de Emanuel, Dumnezeu venit între noi. Atitudinea noastră comportamentală, chipul nostru, faptele noastre vor arăta cu siguranță ce alegere am făcut.

Închei folosind cuvintele sfântului Augustin, care spunea astfel într-unul din discursurile sale despre Epifanie: “Și noi am fost conduși să-l adorăm pe Cristos cel adevărat, care strălucește în Evanghelie, precum o stea de pe cer; și noi, recunoscându-l și adorându-l pe Cristos ca rege și preot, mort pentru noi, îl cinstim cu aur, tămâie și smirnă. Ne mai lipsește acum să-l mărturisim, începând o nouă viață, întorcându-ne acasă pe un alt drum decât cel pe care am venit”.

Ce ne mai poate împiedica? Să avem deci curajul să devenim cei care trebuie să fim!

Ritul latin