Predici

Iată cum descrie Liturgia orelor conţinutul acestei sărbători: “Trei evenimente celebrăm în această zi sfântă: azi steaua îi conduce pe magi la iesle, azi apa este schimbată în vin la nunta din Cana, azi Cristos este botezat de Ioan în râul Iordan, pentru mântuirea noastră”. Sărbătoarea constă, aşadar, în tripla revelare a lui Cristos magilor, la nunta din Cana şi la botezul din Iordan. Biserica a despărţit ulterior cele trei evenimente în sărbători distincte; semnificaţia lor comună, însă, de “manifestare”, adică de epifanie a rămas. Prin ele, Isus se revelează în mod progresiv, ca Mesia şi mântuitor.

Epifania reprezintă, aşadar, manifestarea lui Cristos tuturor, chiar şi păgânilor, este sărbătoarea credinţei oferite întregii lumi. Credinţa este o lumină minunată care ne provoacă la o alegere fundamentală de viaţă şi care ne face, ulterior, să înaintăm pe un drum adesea dificil. Prima lectură din Cartea profetului Isaia cântă această lumină: “Scoală-te, luminează-te, Ierusalime, căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare deasupra ta”. Este vorba, desigur, de lumina misterioasă a credinţei, care pune pe drumuri naţiunile, păgânii, pe cei care nu fuseseră chemaţi.

Sfântul Paul se minunează în faţa revelării acestui mister, după cum ne spune Scrisoarea către Efeseni. Este misterul revelării generozităţii divine care îi cheamă pe păgâni să participe la aceeaşi moştenire, la aceeaşi promisiune făcută poporului ales. Lumina credinţei este o lumină misterioasă: este o stea pe cer, după cum aflăm din evanghelie, dar este o stea care indică un loc precis pe pământ. La steaua minunată şi la vestea cea bună pe care ea o aduce omenirii face, cu siguranţă, referire şi psalmul responsorial, care spune că “cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale (…). Nu e vorbire, nu sunt cuvinte ale căror glasuri să se poată auzi, şi, totuşi, vocea lor străbate tot pământul, vestea lor ajunge la marginile lumii”.

Astăzi, aşadar, celebrăm universalitatea Bisericii, chemarea neamurilor la credinţă şi unitatea profundă între Israel şi Biserică. Locul stelei strălucitoare a fost însă luat de Evanghelie, care continuă şi azi să cheme la Cristos oamenii din toată lumea. Să aprofundăm puţin, aşadar, la ce fel de drum al credinţei suntem invitaţi, aşa cum reiese din pasajul evanghelic al vizitei magilor la Betleem, pentru a descoperi unele indicaţii practice pentru viaţa noastră. Căci evanghelistul Matei nu a intenţionat doar relatarea faptelor, dar şi să indice modele de urmat sau de care trebuie să fugim. Sunt evidente trei reacţii diferite cu privire la anunţul naşterii lui Isus: cea a magilor, a lui Irod şi a preoţilor.

I – Să începem cu cele ce trebuiesc evitate. Mai întâi, Irod. El, imediat ce a aflat de naşterea pruncului, s-a tulburat, a convocat adunarea preoţilor şi a învăţaţilor, dar nu pentru a cunoaşte adevărul, ci pentru a pune la cale un complot. Adevărul nu îl interesează. Important este doar să-şi menţină poziţia, să nu aibă concurenţă. Această intenţie se manifestă clar în recomandarea finală dată magilor de a merge şi de a se întoarce apoi, pentru a-i spune ce s-a întâmplat. Planul său este de a-i transforma pe magi din mesageri în spioni.

Irod reprezintă persoanele care au făcut deja alegerea: între voinţa lui Dumnezeu şi voinţa proprie, au ales-o pe a doua. Nici nu trebuie să ne gândim la o ură faţă de Dumnezeu ori ceva asemănător. E vorba doar de o ignorare crasă a adevărului evident, frapant şi de reducerea orizontului general la cel propriu. Nu degeaba se spune că opusul iubirii nu este ura, căci ea presupune deja o relaţionare, o luare de poziţie faţă de iubire, ci indiferenţa. Şi suntem nevoiţi să o recunoaştem: pe noi, oamenii, ne doare cel mai tare atunci când nu suntem luaţi în seamă, ca şi cum nu am exista, când suntem ignoraţi. Ura cuiva faţă de noi, din contra, uneori ne bucură, ne aţâţă şi mai tare orgoliul. Irod nu vede, aşadar, decât propriul folos şi este decis să înlăture orice ar putea deranja liniştea sa. Câţi dintre noi nu se consideră normă de comportament sau reper pentru acţiunile celorlalţi? Câţi nu cred oare că propriul crez se identifică cu siguranţă şi cu adevărul, ce trebuie impus tuturor? Câţi dintre noi nu demonstrăm o autosuficienţă, care nu mai lasă loc în viaţa noastră nici celorlalţi şi cu atât mai puţin lui Dumnezeu? De câte ori nu refuzăm adevăruri evidente, aflate în conflict cu propriul orgoliu? Şi… de câte ori nu muşamalizăm adevărul?!

II – Să trecem la atitudinea preoţilor! Consultaţi despre locul în care ar trebui să se nască Mesia, ei nu au ezitat să răspundă: “În Betleemul lui Iuda, căci aşa este scris de profet: Şi tu, Betleeme, pământ al lui Iuda, nicidecum nu eşti cea mai mică dintre cetăţile de seamă ale lui Iuda; căci din tine va ieşi stăpânitorul care va conduce poporul meu, Israel”. Ei ştiu unde s-a născut Mesia; sunt în măsură să o indice cu amănunte şi altora, dar nu se mişcă deloc într-acolo. Nu pornesc spre Betleem, după cum ne-am aştepta de la persoane care nu doreau decât venirea lui Mesia sau, cel puţin, aşa spuneau; ei rămân comozi mai departe în casele lor, în cetatea din Ierusalim. După cum spunea sfântul Augustin într-unul din discursurile sale, “ei se comportă precum indicatoarele: indică o stradă, un loc anume, dar nu se mişcă într-acolo”.

Putem observa o asemănare frapantă între atitudinea lor şi comportamentul nostru. Ştim bine ce înseamnă a-l urma pe Isus şi cuvântul său, ştim să teoretizăm foarte bine exigenţele mesajului său, ştim să o recomandăm altora, uneori o facem chiar într-un mod foarte intransigent şi cu mult zel, dar ne lipseşte curajul şi radicalitatea de a pune în practică învăţătura cuvântului său. Iar pericolul acesta nu îi priveşte doar pe preoţi, aşa cum poate unii ar fi tentaţi imediat să gândească, ci pe toţi cei botezaţi, deveniţi prin acest sacrament “martori ai lui Cristos”. Preoţii ştiau foarte bine că Isus se afla la Betleem, “cea mai mică dintre cetăţile de seamă ale lui Iuda”. Şi noi ştim că Isus se află astăzi printre cei săraci, umili şi suferinzi. Dar la ce folos doar să o ştim? Dacă am crede cu adevărat, faptele noastre ar fi cu totul altele, căci există o legătură inseparabilă între crez şi viaţă. Ce înseamnă în acest context, de fapt, a crede?

Se spune că într-o localitate nu mai căzuse de luni de zile nici o picătură de ploaie. Săptămânile se înşirau una după alta tot mai fierbinţi şi uscate. Pământul era ars şi crăpat, iarba se ofilise, frunzele palide şi îngălbenite de abia se mai ţineau pe crengi, iar oamenii deveneau din ce în ce mai încordaţi şi nervoşi, scrutând mereu, parcă, cerul de cristal.

Parohul acelei comunităţi a organizat atunci în piaţa din faţa bisericii o oră specială de rugăciune, pentru a implora ploaia de la Dumnezeu. La ora stabilită, locul era ticsit de lume îngrijorată, dar plină de încredere. Mulţi aduseseră cu ei obiecte care dădeau mărturie despre credinţa lor. Parohul privea cu admiraţie Bibliile, crucile, rozariile… Nu reuşea însă să-şi dezlipească privirile de la o fetiţă aşezată cuminte în primul rând. Pe genunchi ea avea în schimb… doar o umbrelă roşie.

III – Aşadar, a te ruga înseamnă să ceri ploaia, a crede, însă, înseamnă să-ţi iei umbrela. Altfel spus, a crede înseamnă să acţionezi deja conform acestei credinţe, să te pui în mişcare. Şi iată că evanghelia zilei ne oferă un exemplu cum nu se poate mai potrivit de credinţă adevărată, transpusă în fapte. Şi nu e vorba, aşa cum poate s-ar fi aşteptat unii, nici de preoţi, nici de Irod, ci de magi. Am putea spune chiar că ei sunt adevăraţii protagonişti ai acestei sărbători. Şi oare de ce? Iată ce spun ei: “Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm”.

* “Am văzut şi am venit”: aici aflăm marea lecţie a acestor “predicatori” anonimi. Nu au stat pe gânduri şi au acţionat imediat. Dacă ar fi stat pe gânduri să calculeze mai întâi, unul câte unul, pericolele, necunoaşterea drumului, nu ar mai fi plecat ori, poate, ar fi ajuns, dar nu la timp. De câte ori nu întârziem noi să acţionăm prompt la cuvântul lui Dumnezeu? Ne facem atâtea griji, facem atâtea planuri, calculăm cu prudenţă paşii pe care dorim să-i facem şi nu ne dăm seama că astfel nu facem decât să sufocăm inspiraţiile providenţiale pe care le primim? Preocupându-ne, aproape în mod obsesiv, să nu dăm greş, nu-i mai lăsăm loc şi lui Dumnezeu în viaţa noastră: totul devine propriul nostru drum, în care, ca protagonişti, pe drept cuvânt, am decis în mod exclusiv însă noi totul. Totul s-a rezumat la un “eu” atât de orgolios, încât, preocupat fiind să-şi scrie propria istorie, nu a lăsat nici un centimetru liber, pentru ca nimeni, inclusiv Dumnezeu, să nu poată perturba proiectul iniţial. În câte dintre alegerile noastre putem spune că am procedat astfel: “Am văzut steaua lui la răsărit şi am venit”, “am luat act de glasul de glasul lui Dumnezeu şi am acţionat în consecinţă”?

* Scopul vizitei magilor este exprimat clar: “am venit să-l adorăm”. Acest cuvânt, “să-l adorăm”, are o profundă semnificaţie teologică, în contextul naşterii lui Isus. Evanghelistul Matei utilizează din nou acest cuvânt, când spune că magii, “intrând în casă, văzură copilul şi pe Maria, mama lui, şi, căzând la pământ, l-au adorat”. Magii ştiau prea bine ce înseamnă “a adora”, căci practica a luat naştere printre ei, în corturile orientului. Aceasta însemna a acorda cuiva maxima onoare posibilă, a-i recunoaşte cuiva suveranitatea absolută. Este prima oară când acest verb a fost folosit în Noul Testament în raportul oamenilor cu Cristos şi, de aceea, aceasta este prima recunoaştere a divinităţii şi a suveranităţii sale.

* O ultimă indicaţie preţioasă care ne este oferită despre magi este că, “fiind înştiinţaţi în vis să nu mai treacă pe la Irod, s-au întors pe alt drum în ţara lor”. Fără a forţa sensul acestor cuvinte, putem surprinde puternicul loc caracter parenetic, moralizator. Odată întâlnit Cristos, nu ne mai putem întoarce pe acelaşi drum. Schimbându-ne viaţa, schimbăm şi calea, drumul. Întâlnirea cu Cristos trebuie să provoace o cotitură, o schimbare de atitudine. Nu putem, chiar şi noi, cei prezenţi la această celebrare, să ne întoarcem acasă pe acelaşi drum pe care am venit, adică aşa cum eram înainte de a intra în biserică. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fi schimbat ceva în interiorul nostru, ceva din convingerile şi, de ce nu, din intenţiile noastre. Cum vom demonstra oare aceasta?

În sărbătoarea Epifaniei Domnului, cuvântul Domnului ne-a aşezat deci înaintea ochilor minţii şi inimii noastre trei modele, fiecare dintre ele reprezentând de fapt o alegere fundamentală de viaţă: Irod, preoţii şi magii. Pe care dintre ele vrem să ni-l apropriem? Despre magi evanghelia ne spune că erau cuprinşi de o bucurie foarte mare, la găsirea pruncului; nimic asemănător nu ni se spune însă despre cei care ştiau sau nu vroiau să ştie de Emanuel, Dumnezeu venit între noi. Atitudinea noastră comportamentală, chipul nostru, faptele noastre vor arăta cu siguranţă ce alegere am făcut.

Închei folosind cuvintele sfântului Augustin, care spunea astfel într-unul din discursurile sale despre Epifanie: “Şi noi am fost conduşi să-l adorăm pe Cristos cel adevărat, care străluceşte în Evanghelie, precum o stea de pe cer; şi noi, recunoscându-l şi adorându-l pe Cristos ca rege şi preot, mort pentru noi, îl cinstim cu aur, tămâie şi smirnă. Ne mai lipseşte acum să-l mărturisim, începând o nouă viaţă, întorcându-ne acasă pe un alt drum decât cel pe care am venit”.

Ce ne mai poate împiedica? Să avem deci curajul să devenim cei care trebuie să fim!

pr. Claudiu Budău Ritul latin