Start > Ritul bizantin > Evanghelia trăită

Evanghelia trăită

1 January 2008
1,599 afișări

Autor: Diverși alți autori
Traducere: pr. Angelo Pop
Copyright: L`Osservatore Romano
Duminica după Nașterea Domnului

“…Scoală-te ia copilul și mama lui și fugi în Egipt…” (Mt 2,13)

Este normal să venim în lume întâmpinați de o familie. Chiar și Fiul celui Preaînalt a vrut să vină astfel. Ba mai mult, El a fost cel care a dat fizionomia de familie casei lui Iosif și a Mariei din Nazaret Am putea să ne gândim că o familie așa de sfântă, așa de unică , ar fi foarte departe – nu doar în timp – de noi, făcându-ne astfel să o admirăm doar de la o anumită distanță. Nu aceasta este intenția sărbătorii de astăzi, ci aceea de a celebra misterele familiei din Nazaret și ai cunoaște virtuțile creștine pentru a le retrăi în casele noastre.

A asculta de Dumnezeu

Evanghelia de astăzi ne ajută să descoperim anumite aspecte care iluminează realitatea familiei, traversată de momente de bucurie și de durere de neuitat. Nici măcar familia din Nazaret nu a scăpat de această suferință, imediat după vizita plină de bucurie și glorie a magilor. Acest lucru are loc din cauza violenței ucigașe a lui Irod, a cărui supraputere este pusă în criză de umilul Rege născut în Betleem. Evanghelistul Matei descrie mesajul îngerului apărut în vis la Iosif, trezirea în miezul nopții și fuga sa în Egipt “cu pruncul și mama sa“. Ascultarea este promptă, chiar dacă este dureroasă: familia lui Isus este obligată să plece pe jos, înfruntând neajunsurile pribegiei, sosirea într-o țară străină, confruntarea cu o cultură diversă.

Dar mai înainte de toate este mândria celor puternici de ai răni pe cei săraci, pe cei mici, pe cei fără apărare. Atrage atenția în această povestire evanghelică supunerea acestei familii față de Dumnezeu: gata să plece și gata să se reîntoarcă în patrie, după moartea lui Irod. În punerea în practică a voinței divine, familia din Nazaret este un exemplu prețios: în ea “comandă” Dumnezeu, căruia părinții și Fiul i se supun liber și pe care îl ascultă cu generozitate. Este o familie care urmează planurile lui Dumnezeu, unită și armonioasă, fără lamentări arogante, fără a căuta privilegii de merite, fără a-și pierde credința în fața injustiției, ci dimpotrivă întărindu-o în încercări.

Mare este responsabilitatea Mariei și a lui Iosif față de Isus: au acceptat, amândoi, să servească misiunii pe care El trebuie să o împlinească, conform planului divin. Responsabilitatea părinților față de fii este un adevăr dintotdeauna cunoscut: nu doar că trebuie să răspundă fiilor, ci trebuie, să și răspundă de fii lor. Sunt “învățătorii” și în același timp “apostolii” fiilor; sunt tată și mamă, dar nu sunt “domnii” fiilor încredințați; sunt responsabilii vieții și nu stăpânii ei.

Nu ar trebui să ne scape nici măcar responsabilitatea fiilor față de părinți, cum ne amintește Înțelepciunea lui Isus Fiul lui Sirah, veche de secole, dar totuși actuală: “Fiule, sprijinește pe tatăl tău la bătrânețe, și nu-l mâhni în viața lui. Chiar dacă mintea lui se va împuțina, fii îngăduitor și nu-l disprețui, când ești în toată puterea ta“(Sirah 3, 12-13).

Relațiile evanghelice

A privi la familia din Nazaret, înseamnă a educa familiile creștine să devină ceea ce sunt chemate să fie. Ne amintește aceasta psalmistul “Viață și binecuvântare asupra casei ce se teme de Domnul”. De aici apare și invitația de a considera și verifica ce lucruri merg bine în raporturile familiare: în aceasta trebuie să se persevereze…, aceasta ar putea să se amelioreze…, aceasta ar putea să se întărească…, aceasta distruge…, aceasta ar trebui să fie schimbat….

Sunt reflecții care ar trebui să îi antreneze pe toți membrii familiei, fiecare după condiția sa de soț, soție, fiu sau părinte. În aceste relații care variază cu evoluția vârstei și a circumstanțelor concrete, Apostolul Pavel ne îndeamnă să lăsăm să intre Domnul, Evanghelia, virtuțile creștine: “Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin. Învățați-vă și mustrați-vă unii pe alții cu toată înțelepciunea. Îmbrăcați-cu sentimente de milă, bunătate, umilință, răbdare, iertându-vă uni pe alți reciproc. După cum Dumnezeu v-a iertat pe voi, așa să faceți și voi. Mai presus de toate să fie dragostea, care este legătura desăvârșirii. Voi fiilor ascultați de părinții voștri, voi părinți nu întărâtași pe copii voștri ca să nu se descurajeze“(Col 3, 12-14.16.20).

Există așadar o reciprocitate de cultivat între membrii unei familii, îngrijindu-se unul de altul, deschiși mereu la necesitățile aproapelui. La aceasta ajută mult rugăciune comună, pe lângă cea individuală. Vocația de a fi Biserică se învață și se exprimă în “biserica de acasă”. În familia creștină Dumnezeu este Domnul! Din păcate nu întotdeauna este așa : uneori există egoismul care face pe stăpânul, separând în loc să unească. Celebrând Liturghia de astăzi nu putem să nu ne rugăm pentru familiile răvășite de răni profunde..

pr. Corrado Maggioni-Monfortano

Ritul bizantin