Predici

Există un cuvânt care se repetă de mai multe ori în lecturile biblice de astăzi şi care formează nota dominantă: este vorba despre adjectivul “nou”. Ioan scrie: “Am văzut un cer nou şi un pământ nou… Am văzut Noul Ierusalim”; în prima lectură auzim glasul lui Dumnezeu care spune: “Iată, Eu toate le fac noi”; în cele din urmă, în Evanghelie Isus ne spune: “Poruncă nouă vă dau vouă”. Acest mesaj ni s-a dat într-un context pascal, pentru a ne spune că de la Paşte, de la Învierea lui Cristos ne vine toată noutatea. Învierea Domnului este acel eveniment nou care permite tuturor lucrurilor să se reînnoiască. “Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Sărbătoarea Paştelui, spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este “reînnoirea lumii”, o trecere de la bătrâneţe la tinereţe, la acea tinereţe ca simplitate nu ca vârstă. “Căzuserăm din cauza bătrâneţii păcatului, însă prin Învierea lui Cristos am fost reînnoiţi în nevinovăţia copiilor” (Sf. Maxim din Torino).

În ce constă însă şi cum se manifestă această noutate? Trebuie să plecăm de la Evanghelie; Isus spune: “Copii, încă puţin mai sunt cu voi… Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii… cum v-am iubit Eu”. Prin urmare, noutatea stă în dragoste! Dar pentru ce oare numeşte “nouă” această poruncă cunoscută chiar şi în Vechiul Testament, şi pentru ce în altă parte o numeşte “porunca Sa”? Răspunsul este: pentru că numai acum, cu El, această poruncă devenea posibilă. Într-adevăr, exista şi mai înainte, însă nu era decât o simplă teorie, un ideal abstract; era cu totul altceva. Desigur, au existat oameni care s-au iubit unii pe alţii chiar şi înainte de Cristos; dar pentru ce? Pentru că erau rude, aliaţi, tovarăşi, prieteni, aparţineau aceluiaşi trib sau aceluiaşi popor. Prin urmare, ceva-ceva îi lega între ei, deosebindu-se de ceilalţi. Acum trebuie depăşite aceste calapoade: să-l iubim pe cel ce ne persecută, să-i iubim pe duşmani, pe cei ce nu ne salută sau nu ne iubesc. A-mi iubi fratele pentru el însuşi, nu pentru că mi-ar fi mie de folos. Cuvântul “aproape” ţi-a schimbat conţinutul, s-a dezvoltat în aşa fel încât să cuprindă nu numai pe cei apropiaţi, ci chiar pe fiecare om, pe care ţi-l poţi apropia (cf. Parabola samariteanului milostiv).

Porunca lui Cristos este nouă pentru că conţinutul ei este nou; şi chiar mai mult, pentru că posibilitatea ei este nouă. Numai acum se pot iubi fraţii unii pe alţii, adică toţi oamenii, pentru că El ne-a iubit mai întâi. Totul se află aici. Fiul lui Dumnezeu ne-a procurat această sămânţă nouă care dispăruse de pe faţa pământului odată cu păcatul, adică dragostea. Aşa a iubit Dumnezeu lumea… de aceea şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii. Isus a trăit această dragoste până la sfârşit, iubindu-ne aşa cum suntem, şi identificându-se cu noi în faţa Tatălui, iertându-ne şi murind pentru noi. Până la “sfârşit” ne-a iubit, şi acest cuvânt nu indică numai sfârşitul vieţii, ci limita extremă a posibilului, împlinirea totală, ceea ce este proclamat pe cruce când spune: “Totul s-a sfârşit!” Iubindu-ne în felul acesta, Isus ne-a răscumpărat. De acum încolo va trebui să existe în noi ceva prin care putem şi trebuie să fim iubiţi; trebuie să existe ceva în fratele nostru, în fiecare om, prin care să iubim.

Isus Cristos, iubindu-ne, ne-a făcut amabili, demni de dragoste unii în ochii altora. Există un motiv pentru care tot omul, chiar şi cel mai compromis în faţa vieţii, poate şi trebuie să fie iubit, din cauză că el este iubit de Dumnezeu şi că Dumnezeu îl vrea mântuit. Acest motiv nu se bazează pe frumuseţe, pe simpatie, pe tinereţe, ci pe noua realitate creată de Cristos. Iată pentru ce o astfel de dragoste nouă îşi va avea manifestarea sa autentică nu în a-l saluta pe cel ce ne salută, nu în a-l invita pe cel ce ne invită, ci în a-i iubi pe acei oameni cu care soarta a fost mai zgârcită şi avem mai puţine motive naturale de a-i iubi: pe cel bicisnic şi sărac, pe omul bolnav, tânăr sau bătrân; pe cei care ne fac bine şi pe cei care ne fac răul, tocmai pentru că în acest caz este clar că-l iubim pe fratele nostru nu pentru ceea ce are şi poate da, ci numai pentru ceea ce el este în ochii credinţei.

Porunca lui Cristos este nouă şi pentru un alt motiv: pentru că reînnoieşte. Această poruncă este de aşa natură încât poate schimba faţa pământului, poate transforma raporturile omeneşti, asemenea acelui aluat despre care vorbeşte Isus, care, amestecat în frământătură, o face să fermenteze, să se dezvolte. “Cristos ne-a dat poruncă nouă de a ne iubi unii pe alţii, aşa cum el ne-a iubit. Aceasta este dragostea care înnoieşte, făcându-ne oameni noi, moştenitori ai Noului Testament, cântăreţii acelei cântări noi…” Aceasta este dragostea care acum reînnoieşte popoarele şi uneşte întreg neamul omenesc, răspândit în toate colţurile lumii, pentru a forma un popor nou, Trupul Miresei celei noi a unicului fiu al lui Dumnezeu” (Sf. Augustin Tract).

În fragmentul Apocalipsului Ioan ne-a descris imaginea ideală a acestei comunităţi născute din evenimentul pascal: este Noul Ierusalim, umanitatea reînnoită de Cuvântul şi de jertfa lui Cristos, formată din pietre vii, unite între ele cu lanţul dragostei. Totul este atât de curat şi de luminos în ea încât îi sugerează privitorului imaginile cele mai mişcătoare şi mai frumoase, ca acelea ale unei mirese în ziua nunţii ei; Dumnezeu locuieşte în centru, şterge orice lacrimă; nu mai există nici întristare şi nici tânguire ori plâns şi cu toţii cântă o cântare nouă. Dumnezeu însăşi proclamă împlinită această noutate a tuturor lucrurilor prin cuvintele amintite: “Iată, Eu fac toate lucrurile noi!”

În faţa acestei privelişti noi, rămânem oarecum îngroziţi şi ispitiţi în credinţă, pentru că nu putem face nimic spre a o confrunta cu imaginea reală a vieţii noastre, nici după două mii de ani de când Cristos a proclamat această poruncă nouă. În cetatea noastră de aici de pe pământ încă nu poate fi auzită acea cântare nouă a dragostei, ci mai degrabă se poate auzi cântecul vechi al armelor ucigătoare, al sirenelor care urlă după ce au cules de pe străzi victimele urii şi ale violenţei. Mai există încă pe această lume atâta plâns, atâta necaz, chin, tristeţe şi moarte! Mai sunt încă atâtea lacrimi în ochii oamenilor, dar absolut toate sunt cauzate de lipsa de dragoste sau de trădarea dragostei.

Noi însă nu trebuie să şovăim în credinţă şi în nădejde, ca şi cum totul nu a fost decât o iluzie, un vis efemer al umanităţii, ca şi cum Cristos s-ar fi înşelat atunci când a dat această poruncă nouă, care este dragostea. Nu trebuie să cădem în acea ispită în care au căzut unii numai la câteva decenii de la moartea lui Cristos, din cauză că Domnul întârzia să vină, aşa cum promisese, spunând: “Unde este făgăduinţa venirii lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii”. Diferenţa este enormă: acum noi ştim cum ar putea fi viaţa în comunitatea oamenilor dacă ne-am iubi reciproc, de aceea nu ne resemnăm, ci luptăm, nădăjduim pentru o viaţă mai bună şi mai cinstită.

Ioan, vorbind despre acea imagine a societăţii şi a Bisericii, îşi dădea perfect de bine seama că aşa ceva nu se va putea realiza pe deplin decât în cerurile cele noi şi pe noul pământ, după ce Dumnezeu, la sfârşitul acestei istorii chinuite a omenirii, va schimba faţa pământului, care va fi ultima şi adevărata faţă a pământului. Între timp, Noul Testament ştie şi ne atrage atenţia că cetatea în care trebuie să vieţuim este o cetate pământească, un teren în care cresc de-a valma grâul şi neghina, un voloc care adună din învolburarea apelor peşti buni şi răi. Mai mult, peşti pe jumătate buni, pe jumătate răi, cu alte cuvinte putrezi pe jumătate. Aceasta este situaţia în care trebuie să se dezvolte comunitatea creştină, să-şi mărească volumul dragostei, pentru a pregăti coborârea Ierusalimului ceresc, chiar în această viaţă.

Prima lectură ne spune că această realitate concretă este a noastră; descrie apoi comunitatea creştină care, “prin multe încercări”, se pregăteşte să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce este mai impresionant în această descriere a primilor paşi pe care Biserica îi face în lume este curajul şi încrederea cu care ucenicii lui Isus se străduiesc prin predici, prin organizarea interioară, rugăciune, comuniune şi informare reciprocă, să ducă lumea feroce şi păgână de pe atunci la minunata noutate a dragostei lui Cristos. Prin urmare, comunitatea creştină este aici răspunsul la întrebările pe care ni le-am pus mai sus. După ce a dat această poruncă nouă, Isus adaugă: “După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. Pentru a fi un semn pentru lumea aceasta, porunca cea nouă are nevoie de comunitate, după cum Euharistia are nevoie de pâine şi lumina de un paravan pe care să se proiecteze.

Numai comunitatea este “credibilă”; dragostea nu poate fi credibilă dacă rămâne intimă şi individuală. Porunca cea nouă a lui Isus echivalează cu porunca de a forma Biserica Lui ca pe o comunitate a dragostei şi a unei reciproce slujiri. Comunitatea creştină este iniţierea lumii noi, este noul Ierusalim, care începe deja să se coboare din cer, chiar dacă numai imperfect şi parţial. Însă nu o comunitate oarecare, pur convenţională şi juridică, aşa ca atâtea parohii, şi chiar comunităţi religioase, ci o adevărată comunitate, în care membrii ei să poată măcar din când în când să se adune toţi la un loc; să se poată ruga împreună, să se cunoască, să se ierte, să poarte sarcina unul altuia, să actualizeze o oarecare comuniune de resurse, de tot felul de trebuinţe şi mai ales “acea comuniune a Duhului”.

În zilele noastre, oriunde au fost iniţiate comunităţi de acest fel – chiar şi în forme mai modeste – atât în cadrul cât şi în afara parohiilor, se observă reînflorirea miracolelor Bisericii primitive. Cel care vine în contact pentru prima dată cu astfel de comunităţi este cuprins de acea uimire a păgânilor de pe atunci, care văzându-i pe creştini ieşind de la adunări exclamau: “Ia te uită la ei, cât de mult se iubesc!” (Tertulian). Văzând asemenea lucruri oamenii au impresia că văd ceva cu totul nou, care nu este din această lume: o părticică a unei lumi noi, chiar dacă încă este marcată de sărăcie şi de lipsuri; ei le spun unor asemenea creştini cu toată sinceritatea: “Dumnezeu se află în mijlocul vostru!”

La sfârşitul acestor reflecţii cu privire la porunca cea nouă, Liturghia de astăzi primeşte o forţă cu totul deosebită, care nu este alta decât întâlnirea cu izvorul acelei dragoste noi: “Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi” şi “s-a dat pentru noi”. Este manifestarea acelei comunităţi noi care se construieşte în jurul bobului de grâu căzut sub brazdă; este făgăduinţa că într-o zi Dumnezeu va reînnoi faţa pământului.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin