Predici

Un preot proaspăt hirotonit a fost trimis ca vicar pe lângă un preot mai în vârstă. Tânărul preot s-a dus la paroh pentru a cere nişte sfaturi. “Cum aţi dori să predic?” a întrebat tânărul. Răspuns primit a fost: “În zece minute.” Acum câţiva ani am fost peste vară într-o parohie din Franţa, şi singurul sfat pe care parohul mi l-a dat a fost să ţin predicile cât mai scurte, la fel şi Liturghiile, pentru că lumea nu are prea mult timp liber. M-am conformat. Dar am fost surprins să văd că atunci când un cor din Anglia a venit şi a interpretat Mesia lui Handel, în aceeaşi parohie unde slujeam eu, oamenii au rămas nemişcaţi trei ore. Nu îi mai văzusem niciodată atât de bucuroşi în biserică, atât de entuziaşti. L-am întrebat pe preot: “Cum se poate ca oamenii să stea în bănci trei ore, şi mai mult, pentru a asculta un cor, dar nu pot să facă la fel atunci când este vorba de cuvântul lui Dumnezeu la Liturghie?” Nu am primit nici un răspuns.

Am primit răspunsul după câţiva ani de la un prieten, un profesor într-o şcoală de evanghelizare. În discuţiile noastre a apărut la un moment dat întrebarea de ce oamenii nu ascultă cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce mi-a spus a fost demn de reţinut. El afirma că oamenii au nevoie de o experienţă personală cu Dumnezeu în vieţile lor înainte să poată să asculte cuvântul lui Dumnezeu cu bucurie. Proclamarea cuvântului lui Dumnezeu unor oameni care nu îl cunosc pe Dumnezeu în mod personal, mai spunea el, este ca lectura unor poezii în faţa unei audienţe care nu are habar ce este poezia. Oamenii se plictisesc atunci şi nu ştiu cum să plece mai rapid. Cum ar putea astfel de oameni să treacă de la plictiseală la bucurie şi entuziasm la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu? Ioan Botezătorul ne dă un exemplu de urmat.

După cum citim în Evanghelia de astăzi, “cuvântul lui Dumnezeu s-a adresat lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. El a străbătut tot ţinutul Iordanului, predicând botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Luca 3,2-3). În acest scurt text găsim trei paşi necesari pentru transformarea oricui din căldicel în entuziast în ale credinţei. Cei trei paşi sunt (a) Ioan a mers în deşert; (b) cuvântul lui Dumnezeu a venit la El; şi (c) Ioan a plecat din deşert şi a mers să proclame credinţa. Şi noi trebuie să trecem prin aceste trei etape pentru a ajunge la nivelul la care începem să trăim viaţa de credinţă cu bucurie.

Etapa 1 – Mergem în deşert. Deşertul este locul unde suntem singuri cu Dumnezeu. Mergem în deşert atunci când ne rupem de serviciu şi de îndatoririle casnice pentru a fi cu Dumnezeu în biserică, în rugăciune, în lectura cuvântului lui Dumnezeu. Deşertul este locul unde îl întâlnim pe Dumnezeu. Noi înşine trebuie să facem primul pas de a merge în deşert, de a ne îndrepta spre Dumnezeu, de a-l căuta pe Dumnezeu.

Etapa 2 – Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi. Odată ce ne-am deschis inimile pentru Dumnezeu în deşert, Dumnezeu însuşi vine şi ne umple. Un sfânt spunea că atunci când noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face doi paşi către noi. În această etapă, Dumnezeu este cel care ia iniţiativa să vină la noi, să ne umple, să ne înnoiască, să ne transforme, să ne remodeleze după chipul lui Dumnezeu cum am fost creaţi. Aceasta este etapa în care unii oameni renasc. Când aceasta se întâmplă, am dori să ne petrecem întreaga viaţă cu Dumnezeu în biserică, în rugăciune, în lectura Bibliei. Dar, asemenea lui Ioan, trebuie să mergem şi să ne trăim vieţile în familie şi în societate.

Etapa 3 – Mergem şi proclamăm credinţa. După ce am experimentat bunătatea Domnului în vieţile noastre, următoarea noastră dorinţă este de a împărtăşi celorlalţi această experienţă. Este ca şi cum am purta un tricou pe care scrie: “Uau, Dumnezeu este minunat!” Oamenii se uită la noi şi văd bucuria, pacea şi liniştea care radiază din noi şi doresc să fie asemenea nouă. Ar dori să fie prietenii noştri. Şi atunci noi putem să îi ajutăm arătându-le calea spre deşert, locul unde ei, la rândul lor, pot să îl întâlnească personal pe Dumnezeu. Experienţa lui Dumnezeu este ca experienţa iubirii. Le poţi spune oamenilor despre ea, dar nu vor reuşi să înţeleagă despre ce vorbeşti până când nu vor o experimenta ei înşişi.

Să ne luăm angajamentul, în acest timp al Adventului, să facem primul pas, să facem spaţiu pentru Dumnezeu, spaţiu pentru biserică, pentru rugăciune, pentru ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin