Predici

În Evanghelia de astăzi nu ni s-a vorbit direct despre Isus, ci despre profetul Isaia şi Ioan Botezătorul. Pentru o singură dată Liturghia ne propune să trăim Adventul aşa cum l-au trăit oamenii până la Ioan Botezătorul: în lipsa Lui şi în dorinţa după El. “De la profeţi şi până la Ioan Botezătorul a fost vremea făgăduinţelor; de la Ioan Botezătorul şi până la sfârşitul veacurilor este timpul împlinirii făgăduinţelor” (Sf. Augustin). Sfinţii Părinţi ai Bisericii deosebeau foarte bine aceste două epoci, numindu-le pe cea dintâi “vremea simbolurilor”, iar pe a doua “vremea sau epoca realităţii”.

Conţinutul propovăduirii Botezătorului îl aflăm în cuvintele lui Isaia, pe care el le repetă cu glas tare contemporanilor săi: “Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiţi calea Domnului, faceţi drepte cărările lui”. În Cartea prorocului Isaia textul diferă puţin; Isaia spune: “Un glas strigă: “În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru”. Prin urmare, nu un glas în pustiu, ci o cale în pustie. Evangheliştii, aplicând acest text la Ioan Botezătorul care predica în pustiul lui Iuda, au modificat punctuaţia.

Ce vrea să spună acest simbol, această imagine a unei căi trasate prin pustiu? Aceasta ne duce cu gândul la marile evenimente biblice: mai întâi ieşirea din Egipt, când Domnul îşi urma poporul prin pustie, şi, pentru a spune aşa, îi trasa o cale spre mântuire; apoi, reîntoarcerea din robie, aşteptată şi simbolizată ca un nou Exod spre libertate. Această expresie pe buzele Înaintemergătorului mai întâi de toate evocă o făgăduinţă: în lume se pregăteşte un Exod către libertate, o nouă reîntoarcere din robie. Aşadar, o făgăduinţă, dar în acelaşi timp şi o angajare, un program concret de acţiune.

Ierusalimul era o cetate înconjurată de deşert: la răsărit, drumurile de acces de abia trasate erau şterse de nisipul spulberat de vânturi, în vreme ce spre apus se pierdeau printre asperităţile terenului degradat dinspre mare. Când un cortegiu sau un personaj important trebuia să sosească, era nevoie ca populaţia să iasă, cu mic cu mare, din cetate şi să desfunde calea, măcar provizoriu: se tăiau mărăcinii, se astupau gropile, se netezea vreun obstacol, se refăcea un pod sau un vad. Aceasta se făcea, de pildă, cu ocazia sărbătorii Paştelui, pentru a primi pelerinii care veneau din diaspora.

Din această realitate s-a inspirat Ioan Botezătorul. El dorea să spună că trebuie să sosească unul care este mai mare decât toţi, unul căruia i se spune “Cel ce trebuie să vină, aşteptatul neamurilor”; trebuie trasată o cărare prin pustie, pentru ca El să poată ajunge. Dar iată marele salt de la metaforă la realitate: această cărare nu se trasează pe teren, ci în inima fiecărui om; nu se trasează în pustiu, ci în propria viaţă: oamenii trebuie să se pocăiască, să se convertească. “Faceţi drepte cărările Domnului” – această poruncă începe să ne apară mai puţin stranie şi enigmatică. Ea presupune o realitate amară: omul este ca o cetate invadată până sub ziduri de pustiu; este ca un castel înconjurat de şanţuri pline cu apă cu poduri ori punţi ce pot fi ridicate. Mai rău, omul şi-a complicat cărările sale cu păcatul, şi aici a rămas dezorientat, ca într-un labirint.

Isaia şi Ioan Botezătorul vorbesc metaforic despre prăpăstii, râpe, despre munţi şi trecători colţuroase. Putem să numim toate acestea cu adevăratele lor nume, cum ar fi: mândria, samavolnicia, lenea, violenţa, poftele, minciunile, ipocriziile, necurăţiile, superficialităţile, beţiile de orice fel (pentru că există beţii nu numai cu băuturi alcoolice, sau cu droguri, ci chiar cu propria frumuseţe ori destoinicie, care sunt mai rele decât toate beţiile). Astfel observăm imediat că aceste cuvinte ne sunt adresate nouă, fiecăruia dintre noi care în această situaţie doreşte şi aşteaptă mântuirea sufletului. A netezi, a îndrepta o cărare pentru Domnul are prin urmare o semnificaţie concretă, înseamnă a lucra cu toată seriozitatea la reformarea vieţii noastre. Biblia numeşte aceasta convertire.

Viaţa noastră se desfăşoară între două veniri ale Domnului: aceea a întrupării şi aceea a Parusiei. Însă mai este încă o venire, o vizită a Domnului, care se actualizează acum: Domnul vine cu harul Său, cu inspiraţia Sa, spre a căuta flori în grădina cultivată de El, şi roade în pomul îngrijit de El. Sfântul Bernard numea această venire “venirea de mijloc”. Tocmai pentru această venire de mijloc trebuie să netezim noi o cărare, să deschidem un drum. De pildă, dacă unul dintre noi se află în stare de păcat, acesta a închis orice cale de acces; Dumnezeu nu poate ajunge la El, şi va trebui să rămână la distanţă, în afara porţii. Obiectiv, situaţia lui este o situaţie de refuz, foarte periculoasă.

Omul trebuie să rupă acea relaţie păcătoasă, să îşi pună serios problema morală, să îşi orânduiască întregul comportament în faţa lui Dumnezeu şi a propriei conştiinţe, să ia cât se poate de în serios, dacă despre aceasta este vorba, obligaţia fidelităţii conjugale. Dacă vreunul, în cadrul vieţii sale cotidiene, în comerţ, la lucru, în raporturile sociale, face vreo nedreptate şi îl înşeală pe aproapele, sub pretextul unei compensaţii în favoarea săracilor, înăbuşindu-şi conştiinţa, şi el este o cetate fără cale de acces pentru Dumnezeu. A netezi cărările Domnului înseamnă a fi mai atenţi, înseamnă că trebuie să începem a fi mai scrupuloşi atunci când este vorba de dreptate, sau chiar să restituim totul, aşa cum a făcut Zaheu într-un caz similar.

Dacă unul este îngâmfat, plin de sine, intolerant, neomenos faţă de toţi, fără pic de dragoste, şi unul ca acesta, dacă vrea să se mântuiască şi să vadă faţa lui Dumnezeu, trebuie să netezească o cărare, să se apropie mai mult de oameni, să se smerească, să ceară iertare celor pe care i-a nedreptăţit, i-a ofensat sau i-a dispreţuit. Mai sunt apoi o serie de oameni care în mod obişnuit trăiesc în fundul prăpăstiei: deprimaţi din punct de vedere psihic, dar şi leneşi, incapabili de a-şi impune şi cea mai mică sforţare. Şi aceştia trebuie să îşi dea toată silinţa pentru a ieşi din hăul în care au căzut, pentru a stabili un raport benefic, care să îi izoleze de sterila lor autocompătimitoare. Prin urmare, cu toţii, dacă dorim să petrecem cum se cuvine Adventul, nu numai să îl admirăm, atunci aceasta este calea.

Dumnezeu ne repetă, aici şi acum, ceea ce a spus poporului Său prin profetul Isaia: “Iată drumul, mergeţi pe el”. În prima lectură am ascultat aceste cuvinte ale profetului Baruh: “a rânduit Dumnezeu să supună tot muntele înalt şi stâncile cele veşnice, iar văile să se umple, să fie pământul neted, ca să umble Israel fără frică sub slava lui Dumnezeu”. Dumnezeu netezeşte, Dumnezeu umple. Dumnezeu trasează calea. Toate acestea nu sunt în contrast cu ceea ce ne spune Botezătorul, să netezim, să trasăm, să facem? Nu. Toate sunt adevărate. Noi nu putem face nimic cu puterea noastră, nici măcar să înlăturăm chiar şi cel mai mic obstacol, dacă Dumnezeu nu ne ajută (“dacă Domnul nu zideşte casa, zadarnic lucrează ziditorii”). Un lucru însă trebuie ştiut: la rândul Său, Dumnezeu nu ne ajută dacă noi refuzăm să muncim, dacă nu luăm hotărâri serioase de îndreptare. Să luăm grabnic seama: “Astăzi de veţi auzi glasul Domnului, nu vă învârtoşaţi inimile voastre”.

Mai înainte de venirea lui Isus, Ioan era cel ce striga: “Pregătiţi calea Domnului”. Acum Duhul Sfânt ne strigă în inimile noastre: “Pregătiţi calea Domnului! El îl întovărăşeşte pe Domnul în palate, chiar şi în cetatea fortificată”. El ne ajută să îi încredinţăm lui Isus cheile inimii noastre, care este lucrul cel mai important pe care îl avem de făcut în acest Advent. Dacă într-adevăr îi vom încredinţa lui Isus cheile inimilor noastre, El va veni la noi. “Orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” striga Ioan Botezătorul în pustiu, făcând aluzie la Mântuitorul care trebuia să vină. Acum şi noi trebuie să ne pregătim cu credinţă şi cu smerenie, pentru a vedea mântuirea Domnului care vine la noi în Euharistie. Acela pentru care trebuie să pregătim un făgaş, o cărare spre inima noastră, ne precede, o ia înainte cu harul şi cu vizita Lui. Ne vine în întâmpinare, pentru a ne îndemna să mergem şi noi în întâmpinarea Lui.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin