Predici

Deseori ne cutremurăm de spaimă din cauza răutăţilor din lume: catastrofe naturale, terorism, război nuclear etc.

Moise, ştiind că nu va rămâne veşnic pe pământ spre a conduce pe evrei, s-a cutremurat de teamă la muntele Sinai la gândul că poporul ales s-ar putea rătăci în credinţă: să-l dea uitării pe Iahve şi să se închine la idoli. Imaginea «viţelului de aur» nu i se putea şterge din memorie.

Istoria mântuirii este istoria lui Dumnezeu care vorbeşte cu oamenii, cu poporul său. In această istorie profetismul apare ca un fir roşu, ca o linie de forţă, care străbate întreaga existenţă a Israelului. Poate şi poporul nutrea aceeaşi temă ca a lui Moise, dar Dumnezeu îi asigură pe toţi de grija sa părintească: le va da un alt Moise, un alt profet. Dumnezeu le face această promisiune în virtutea fidelităţii pe care Moise a avut-o faţă de porunca principală a Legii: Numai după Domnul Dumnezeul vostru să mergeţi, de el să vă temeţi, poruncile lui să le păziţi, de glasul lui să ascultaţi, pe el să-l cinstiţi şi de el să vă alipiţi! (Dt 13, 5). Profeţii adevăraţi au păşit pe urmele lui Moise; cei falşi au fost daţi morţii.

Ce au reprezentat Moise şi profeţii adevăraţi în istoria poporului ales?

Profetul, în primul rând, era un «semn» al alianţei. Când poporul s-a înspăimântat de teofania sinaitică – faptul că Iahve le vorbea prin fum, tunete, fulgere şi cutremur de pământ – a cerut lui Dumnezeu să nu-i mai vorbească direct (cf. Ex 20, 19 ş.u.; Dt 5, 24 ş.u.). Această rugă a fost ascultată şi de aici încolo Dumnezeu va vorbi poporului prin Moise şi profeţi. Profetul va rămâne ca semn al alianţei şi un intermediar al cuvântului lui Dumnezeu.

Prima lectură (Dt.18, 15-20) pune în evidenţă, pe lângă cele spuse, două responsabilităţi: cea a profetului, care trebuie să anunţe tot şi numai ceea ce primeşte de la Dumnezeu, şi pe cea a poporului, care trebuie să asculte cuvântul profetului ca pe un mesaj venit din partea lui Dumnezeu. Prin urmare, profetul nu este, înainte de toate, unul care prezice sau descoperă un eveniment viitor. Înainte de toate el este un intermediar al Absolutului, purtător fidel al cuvântului lui Dumnezeu, îl pune pe om în contact cu Dumnezeu prin adevărul şi prin voinţa lui Dumnezeu descoperite lui. De multe ori el se ridică cu zel contra greşelilor săvârşite împotriva legii, contra obiceiurilor strămoşeşti fără sens sau cu iz idolatru, condamnă cultul exterior şi jertfele care ascund ipocrizia, legalismul fără suflet, nedreptatea. De multe ori impactul profetului cu poporul este dur, dar mai ales cu acei conducători care duc poporul în eroare sau idolatrie.

Îndată după ce Isus şi-a început acrivitatea publică predicând vestea cea bună, auditorii au fost şocaţi de învăţătura nouă, de autoritatea cu care o expunea şi de semnele cu care o întărea. Scribii din acea vreme se limitau doar în a interpreta Legea şi profeţii anteriori. Isus apare ca un profet autentic şi unic în felul său: nu se limitează în a repeta buchea legii, ci pătrunde în spiritul ei, îi pune în evidenţă sensul care duce la acela care a dat-o din iubire faţă de poporul său, la Dumnezeul carităţii, milostivirii. Acest lucru îl face cu convingere, îl probează cu viaţa. Semnele pe care le face îndreaptă privirile spre cel mai presus de fire: spre Duhul care lucra în Isus şi care dădea semnalul victoriei asupra celui rău.

Este pentru prima dată când Isus se află înconjurat de mulţime în faţa unui îndrăcit.

O precizare se impune: oamenii din acea vreme îi considerau îndrăciţi pe cei fără de minte, pe nebuni şi pe epileptici, în primul rând, fiindcă vederea lor trezea groază, şi, datorită puterii neobişnuite pe care o aveau, considerau că în aceştia a intrat o altă presoană şi îi stăpâneşte, le ia, nu atât trupul, cât mai ales forţele. Stăpânul, care intră în posesia forţelor, devine şi mai puternic, dar se vădeşte a fi un duh rău, fiindcă chinuie pe cel posedat în multe feluri; apoi mai erau socotiţi sub stăpânirea celui rău toţi cei cu boli incurabie.

Este clar că evanghelia de azi (Mc 1, 21-28) nu urmăreşte să pună în evidenţă faptul că există sau nu duhuri rele, ci comportamentul lui Isus faţă de astfel de situaţii atât de des întâlnite în acea vreme şi de felul cum erau priviţi posedaţii. Existenţa lui Dumnezeu nu trebuie dedusă din existenţa unor astfel de duhuri, ci Isus, ca adevărat profet, vine să înveţe adevărul fundamental: există un singur Dumnezeu şi acesta este un duh bun şi-i iubeşte pe oameni. Răul este contingent (poate fi şi nu fi), dar Binele este absolut. Isus înlătură mentalitatea dualistă a divinităţii: un zeu bun şi altul rău, care se luptă veşnic între ei şi îşi împart victoriile alternativ, ca la sumerienii care cinsteau pe Marduk – zeul binelui – şi pe Tiamat – zeul răului. Dumnezeu este unul singur şi atotputernic: el se arată în Cristos biruitor asupra răului, asupra păcatului, asupra elementelor naturii şi chiar asupra morţii. Isus săvârşeşte aceste semne, nu cu putere magică, ci prin degetul lui Dumnezeu (Lc 11,20). Isus pune în evidenţă degetul lui Dumnezeu, adică necesitatea luptei pe care omul trebuie să o ducă împotrivca a tot ceea ce este rău şi îi asigură victoria printr-o mărturie dată în duh de credinţă că el este Domnul.

Formula folosită de posedat – Ştiu cine eşti – nu constituie o mărturie de credinţă, ci mai cu semnă o mentalitate păgână, care susţinea că dacă ajungi să cunoşti numele zeilor protectori ai unei cetăţi, o poţi cuceri, fiindcă zeii trec de partea acelora care le-au aflat numele. Chiar şi evreii aveau o astfel de mentalitate şi de aceea numele lui Dumnezeu îl ţineau secret, Iahve era Nenumitul. Chiar dacă cineva ştie cine este Cristos – Fiul lui Dumnezeu - nu cu ştiinţa îl dezarmează sau şi-l face favorabil, ci prin credinţă. Posedatul era incapabil de credinţă şi de aceea este înfrânt printr-un singur cuvânt: Taci!

Problema se pune în felul următor: dacă Biserica este Trupul mistic al lui Cristos, trebuie să posede învăţătura cea nouă, autoritatea şi semnele lui Cristos. Le are?

Răspunde sf. Paul în lectura a II-a (1Cor.7, 32-35).

Mai întâi de toate Apostolul arată că el nu va înceta să stimeze, nu numai pe cei care se vor angaja în apostolat alegând celibatul, fecioria, ci şi pe acei care se vor căsători şi vor continua să vestească Evanghelia lui Isus, temelia noii alianţe dintre Dumnezeu şi oameni, chiar dacă vor întâmpina mai multe greutăţi şi o vor face mai greu accesibilă din cauza familiei de care sunt obligaţi a se îngriji. In postul de conducere al Bisericii vor fi însă cei celibi, care se vor bucura de «autoritate», adică de continuitate apostolică, de plinătatea preoţiei, fiindcă pot înfrunta liberi orice risc pentru cauza lui Cristos. De aici s-a ajuns ca în bisericile orientale unii preoţi să fie celibi iar alţii căsătoriţi, dar postul de conducere îl ocupă episcopul care trebuie să fie celib. Biseirca occidentală, Romano Catolică, observând desfăşurarea istorică a evangelizării, a căutat şi caută numai persoane care să se consacre total misiunii apostolice în starea de celibat, pe care sf. Paul o pune mai presus de căsătorie şi pe care o consideră ca pe un dar, ca pe o carismă specială oferită de Cristos Bisericii, semn al învierii viitoare când oamenii nu se vor mai căsători ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Mt 22, 30). Celibatul este un «semn» al Împărăţiei, semn profetic, fiindcă se alege numai din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul său.

Să ne rugăm şi Isus ne va conduce la împlinirea profeţiei sale: Doamne Dumnezeul nostru, dă-ne, te rugăm, harul să te adorăm cu suflet neîmpărţit şi să-i iubim pe toţi oamenii cu iubirea ta (feciorelnică) (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin