Start > Ritul latin > Deșertăciunea deșertăciunilor – bogatul nebun

Deșertăciunea deșertăciunilor – bogatul nebun

3 August 2007
4,239 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVIII-a de peste an (Anul C)

Prima lectură de azi este din cartea Ecclesiastului. Învățații întru ale Bibliei spun că această carte reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea revelației biblice; reflectă un moment de criză, în care se întreabă cu privire la certitudinile câștigate deja, punând în felul acesta premisele pentru aprofundarea acestora. În ceea ce mă privește, trebuie să mărturisesc că nu agreez prea mult această carte din Biblie, și ceea ce mă deranjează cel mai mult nu este atât viziunea pesimistă pe care o dă vieții (“totul este iluzoriu, viața se scurge fără sens; nu numai bogățiile ci chiar și știința, totul este zadarnic”), cât faptul că autorul pare a se consola cu aceasta, îndemnând ca omul să se bucure de micile și scurtele bucurii pe care le oferă viața (“Omul nu are o altă fericire sub soare decât să mănânce, să bea și să se veselească; uleiurile parfumate să nu lipsească de pe capul tău; trăiește-ți viața împreună cu femeia pe care o iubești, în toate zilele vieții tale trecătoare”).

Citirea, după profeți și după psalmi, a acestor sfaturi ale Ecclesiastului are într-adevăr un gust ciudat. Însă și acesta este Cuvântul lui Dumnezeu: Biblia nu este o carte unilaterală, care să reflecte numai lucrarea lui Dumnezeu, nu și a omului, sau care să reflecte despre om numai binele, și răul să-l treacă cu vederea. Biblia este oglinda unei adevărate omeniri, compusă din păcate, din îndoieli, din crize. Important este ca noi, din ansamblul revelației biblice, să reușim a descoperi judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu ne învață chiar și prin Ecclesiastul. Cea mai bună lecție ce o putem scoate din această carte o conține tocmai lectura de astăzi, și se rezumă în aceste cuvinte: “Deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune!”

Deșertăciune, adică lucru fără importanță, lipsit de sens este preocuparea, truda, acumularea de bogății, însă tot deșertăciune este și știința și chiar înțelepciunea. Îmi amintesc despre o cântare religioasă, foarte răspândită pe vremuri, care suna cam așa: “Deșertăciunea deșertăciunii, / Totul este deșertăciune, / Chinuri și amărăciune; / Dar la moarte ce-o mai fi / Dacă-așa ne chinuim?” Un poet sintetizase această maximă într-un vers foarte răspândit la vremea aceea: “Cu excepția veșniciei, / În lume totul e deșertăciune!” Astăzi nu am mai avea curajul să cântăm aceste cuvinte, care se auzeau pe vremuri în misiunile populare, cu toate că ele conțin o părticică din acea veșnică înțelepciune care încă nu a dispărut. Câți dintre noi, auzind aceste cuvinte ale Ecclesiastului, nu și-au spus: Da, ceea ce am auzit este foarte adevărat, însă noi nu observăm decât absurditatea a tot ceea ce se întâmplă în lume.

Unul trudește din zori și până-n noapte, ani și ani de-a rândul, înfruntă riscuri, renunță la multe lucruri trebuincioase vieții și sănătății sale pentru a aduna bogății, pentru ca în cele din urmă să observe că trebuie să le părăsească, și cine oare se va bucura de toată truda lui? Desigur că un altul, care n-a contribuit cu nimic la toate acestea, și ceea ce este și mai rău, de cele mai multe ori acesta este un străin, și nu un fiu al acestuia! Aceasta nu este o mare revelație, ci o constatare, o oarecare înțelepciune, utilă și oportună. În Evanghelie, Isus reia această cuvântare cu privire la deșertăciunea bogățiilor, însă într-o altă cheie, cu totul deosebită. Ocazia îi este oferită de către un om care se află în litigiu cu propriul său frate, și vrea ca Isus să fie ca un fel de arbitru între ei; poate că este vorba despre un frate mai mic, ce voia să-l convingă pe fratele mai mare să împartă cu dânsul moștenirea.

Isus, nu numai că refuză a se angaja ca judecător sau mediator, ci chiar denunță rădăcina acestor discordii dintre frați: “Vegheați și păziți-vă de orice lăcomie de bani, căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui”. Drept urmare, Isus adaugă parabola Bogatului nebun, spre a evidenția cât este de greșit a-și pune cineva toată nădejdea în bunurile materiale: “Țarina unui om bogat rodise mult…” Cunoaștem bine această parabolă, care culminează în glasul lui Dumnezeu sau al conștiinței: “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul, iar lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?”

S-ar părea că Isus gândește la fel ca și Ecclesiastul, însă există o mare diferență între aceste două raționamente. Pentru ce lacomul strângător de bunuri materiale este numit nebun de către Ecclesiast? Pentru că nu se bucură el însuși de bunurile adunate. Pentru ce același om este numit nebun de către Isus? Pentru că nu se îmbogățește în fața lui Dumnezeu. După textul nostru, Luca adaugă: “Faceți-vă rost de pungi care nu se învechesc, strângeți-vă o comoară nesecată în cer unde nu se apropie hoțul, și unde nu roade molia”. Reversul medaliei îmbogățirii în fața lui Dumnezeu este acumularea de comori pentru sine. Într-un oarecare sens, aici ne aflăm la antipodul moralei Ecclesiastului: morala Evangheliei nu este o morală egoistă sau hedonistă, ci o morală bazată pe dragostea față de aproapele și pe solidaritatea fraternă.

Mai mult chiar: este o morală bazată pe escatologie. Acel strigăt din toiul nopții se apropie de strigătul pentru Mirele care vine: “La Miezul Nopții s-a auzit o strigare: Iată Mirele, ieșiți-I întru întâmpinare!” Oricum, este clar că parabola are un fond escatologic. Întreaga semnificație stă în faptul de a se afla împreună cu Isus, la ceasul decisiv. A discuta despre moștenire, sau chiar de a se gândi cineva la lărgirea hambarelor, când împărăția lui Dumnezeu bate la ușă, este cea mai mare nebunie. Prin urmare, motivul cel mai profund care face să apară nebună metoda de lucru a acelui chiabur avar este existența și inevitabilitatea unei alte lumi.

Înțeleptul biblic din Vechiul Testament nu cunoștea și nu credea serios în vreo recompensă după moarte, de aceea spunea: “Este un netot cel care nu știe să se bucure pe acest pământ”. După venirea lui Isus, știm cu toții că există o răsplată și după moarte, și că această răsplată nu este alta decât Împărăția Cerului, adică totul. În viață, cel mai important lucru nu este îmbogățirea, după cum nu este nici căsătorirea sau necăsătorirea, ci faptul de a fi aflați vrednici pentru viața de dincolo. Nebunia zgârcitului nu se mai măsoară cu ceea ce pierde în această viață, ci cu ceea ce pierde în viața de dincolo. Ne aflăm pe făgașul continuării Fericirilor: săracul este fericit pentru că se va bucura de împărăția cerului, iar bogatul este nefericit pentru că nu va avea parte de această împărăție.

Cea de-a doua lectură ne oferă prilejul de a completa această învățătură a lui Isus: “Dacă ați înviat cu Cristos, căutați cele de Sus, unde se află Cristos, șezând la dreapta lui Dumnezeu”. După Sărbătoarea Paștelui lui Isus, cuvântarea cu privire la bunurile pământești se prezintă altfel: a trudi pentru lucrurile materiale, a-și pune toată nădejdea în ele este o absurditate și dintr-un alt motiv, mult mai puternic decât toate: lumea cea nouă a și început deja. Cu învierea lui Isus a fost deschisă poarta Împărăției, prin care se poate intra, și este cazul ca fiecare să se grăbească, să nu rămână pe afară, ca fecioarele cele nebune care au ajuns prea târziu. În această situație nouă, a trudi, ca furnicile, spre adunarea de provizii, ca și cum nimic nu s-ar fi petrecut, aceasta este cu adevărat “deșertăciunea deșertăciunilor”, nebunia nebuniilor. Aceasta ar fi ca și cum ai ține în mână un tăciune fumegând, fără să-ți dai seama că afară luminează soarele.

Ce-o fi însemnând însă a căuta “cele de Sus, și nu cele de jos, de pe pământ”? Înseamnă a neglija propriile interese (munca, studiul, familia, câștigul onest, etc.); înseamnă a căuta aceste lucruri ca niște “oameni înviați cu Cristos”, prin urmare, cu un duh nou, cu o intenție nouă și curată. De fapt, ce are Pavel de osândit în aceasta? Osândește el munca cinstită ori grija pentru frați? Nu. El osândește în același text acea avariție neostoită care este idolatrie. Da, este o idolatrie, deoarece banul căutat cu obsesie devine un stăpân absolut al omului, un idol de metal, căruia i se jertfește totul: odihnă, sănătate, afecte, prietenie, onestitate, și inima omului se ține după dânsul, “pentru că unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”. Dacă vom ține privirea ațintită spre lucrurile cerești, adică spre Isus cel înviat din morți, vom observa că aceasta nu ne împiedică de la a căuta chiar și pâinea cea de toate zilele, ca de altfel și toate cele de trebuință.

Mai mult încă, lucrând noi cu mai mult calm, cu nădejdea nemuririi în suflet, cu mai puțin egoism, cu mai puțină agitație, vom îndeplini cu mai multă desăvârșire chiar și lucrurile de aici, de jos, de pe pământ, așa cum am auzit cu câteva duminici în urmă, cuvinte pe care le vom repeta și astăzi: “Cea mai bună metodă de a fi Marta deseori este aceea de a fi Maria”. Acum, ne așteaptă o mare surpriză: am văzut că viața noastră este ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, însă în Euharistie, într-un oarecare sens, de data aceasta se întâmplă tocmai contrariul: Dumnezeu vine să se ascundă cu Cristos în viața noastră.

Ritul latin