Start > Ritul latin > Duminica a XVIII-a de peste An (C)

Duminica a XVIII-a de peste An (C)

4 August 2007
1,238 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XVIII-a de peste an (Anul C)

- comentariu exegertico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Qoh 1,2; 2,21-23)

“Deșertăciune” – este cuvântul caracteristic lui Qohelet: autorul îl plasează la începutul cărții repetându-l de 5 ori în primul verset de dupa titlu (v. 2). Termenul se găsește de 73 de ori în VT din care mai bine de jumătate (38 de ori) în cartea acestui înțelept care a trăit cu circa 200 de ani înainte de Cristos. Cuvântul înseamnă, la bază, “suflu de vânt”, “respirație” (e un fel de sinonim al cuvântului “ruah” pe care îl traducem în mod normal cu “vânt” sau “duh”); în sens figurat poate însemna “realitate inconsistentă și trecătoare”. A spune că un lucru este “deșertăciune” înseamnă a spune despre acel lucru că este trecător, caduc, nesemnificativ.

Acest cuvânt era cunoscut tradiției: “Omul este ca un suflu”, spun de exemplu Ps 39,6; 62,10; 144,4; însă Qohelet face din el un refren în reflexiile sale asupra omului, asupra lucrărilor sale, asupra lucrurilor în general: “Totul este deșertăciune” (1,2); “toate activitățile care se realizează sub soare, totul este deșertăciune” (1,4), “Cine știe ceea ce îi foloșeste omului în viață, în scurtele zile ale deșertei sale existențe pe care o petrece ca o umbră?” (6,12). Dimensiunea în care “deșertăciunea” ține locul inutilității, iluziei și înșelăciunii – așa cum se poate spune despre zei – este aceea a celui care muncește mult și se atașază bogățiilor ca unui idol, dar “va trebui să lase apoi bunurile sale altora care nu a trudit deloc” (2,21).

Textul primei lecturi de azi pregătește cel din Evanghelie; dar tema este dezvoltată și în alte părți ale acestei cărți (2,17.19.26; 4,7.8; 5,9; 6,2). Cu această reflexie se insistă asupra căutării a ceea ce contează cu adevărat.

Lectura a II-a (Col 3,1-5.9-11)

Putem observa trei momente ale uniunii noastre cu Domnul Isus: “înviați cu Cristos”, “viața ascunsă cu Cristos”, “manifestați cu el”. Botezul ne face părtași la învierea lui Isus, ne face să murim păcatului și să împărtășim viața umilă și ascunsă a lui Cristos și, în final, să luăm parte la preamărirea lui “a fi manifestați cu El în mărire”. În timpul acestei vieți suntem angajați să dezvoltăm primele două momente: acela de a face să moară “lucrurile pământești”, comportamentele rele care derivă din natura noastră umană coruptă (v. 5), și acela de a căuta “lucrurile de sus”, fapt pentru care creștinul se “reînnoiește” continuu și devine “icoană” vie mereu mai asemănător Tatălui, lângă care șede Domnul Înviat (v. 1.10).

Să observăm în mod special două lucruri negative care trebuiesc evitate. Mai întâi, acela de a se minți reciproc. Un astfel de mod de a acționa nu are nici un motiv de a fi: ceilalți nu mai sunt niște străini, așa cum erau Grecii pentru iudei și “barbarii” pentru greci, ci în puterea Botezului sunt frați în care este prezent Cristos, “totul în toți” (v. 9.11). În relațiile lor frățești, creștinii trebuie să cultive sinceritate și fidelitate. Al doilea lucru negativ este acele de “a face să moară acea avariție nesătulă care este idolatria” (v. 5). Această exortație este punctul de legătură între lecturile liturgice.

Evanghelia (Lc 12,13-21)

Un om îi cere lui Isus: “Spune-i fratelui meu să împartă cu mine moștenirea” (v. 13). O femeie îi ceruse să intervină pe lângă sora sa: “spune-i deci să mă ajute!” (Lc 10,40). Două contexte diferite, dar o cerință asemănătoare. În ambele cazuri Isus refuză să facă pe “mijlocitorul”. Profită în schimb să dea omului și femeii o lecție în ceea ce priviște – la urma urmelor – aceeași grijă, care poate îmbrăca forme diferite: “sămânța căzută între spini sunt aceia care, după ce au ascultat, se lasă copleșiți de grijile, de bogăția și de plăcerile vieții și nu ajung să se maturizeze” (Lc 8,14). Aici tufa de spini care riscă să sufoce viața omului este dorința insistentă după avere. Isus indică motivul pentru care trebuie evitată această dorință: “pentru că viața unui om nu depinde de bunurile sale” (v. 15); apoi o explică printr-o parabolă unde cel care a adunat multe lucruri și a ajuns pe punctul să se bucure de averea adunată – “odihnește-te, mănâncă, bea și bucură-te de viață” (v.19) – pe neașteptate i se ia viața, cu o amară consecință: “Prostule … ceea ce ai adunat a cui va fi?” (v. 20). Astfel se repetă situația tristă prospectată de Qohelet (2,21): “Cel care a muncit … va trebui apoi să lase bunurile sale altcuiva care nu a trudit deloc. Și aceasta este deșertăciune și o mare nenorocire”.

Bunurile, viața pentru a ni le procura și a ne bucura de ele, sunt toate “daruri ale lui Dumnezeu” (Qoh 5,17 și urm.): respectivul om a făcut calculele de unul singur, nu “în fața Domnului”; l-a uitat pe stăpânul vieții și s-a închis în prisosul bunurilor. Acest prisos însă s-a demonstrat a fi incapabil să-i garanteze viața pe care doar Domnul o are în mâini: numai El este stânca pe care ne putem sprijini. Dumnezeu stabilește și criteriile conform cărora să folosim bogățiile: nu are număr cel care se îmbogățește “în fața lui Dumnezeu”, pe când le neglijează cel care acumulează comori pentru sine (12,21).

În această parabolă, “un om bogat” (v. 16) uită de dimensiunea verticală a vieții. În Lc 16 alte două parabole ilustrează dimensiunea orizontală a bogăției: primul le folosește ajutându-l pe aproapele iar celălalt se bucură de unul singur uitând de cei săraci. Primul om bogat avea un administrator înțelept care s-a gândit din timp la “după”, la când ar putea pierde serviciul și făcând diferite reduceri datornicilor stăpânului său și-a asigurat viitorul: arată că făcânt bine altora prin bogățiile puse la dispoziția noastră ne este garantat un viitor fericit lângă Dumnezeu. Celălalt “om bogat” este cel hapsân care nu-l bagă în seamă pe Lazăr care stă la ușa casei și “dincolo” pretinde ca Lazăr să treacă peste abisuri pentru a-i răcori limba!

Ritul latin