Start > Ritul latin > O nepoată a lui Qohelet a intrat în mănăstire

O nepoată a lui Qohelet a intrat în mănăstire

2 August 2007
1,509 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XVIII-a de peste an (Anul C)

“Totul este nimic”

Ciudat tip acel Qohelet care pretinde să învăluie în doliu întreaga creație; care, cu sentința sa definitivă “totul este deșertăciune”, nu cruță nici o operă a omului, nici o oboseală, nici o muncă, nici pe cea făcută “cu înțelepciune, cu știință și cu succes” (ceea ce de altfel se întâmplă adesea). “Deșertăciunea deșertăciunilor, deșertăciunea deșertăciunilor, totul este deșertăciune”. Pare sirena de alarmă care sfâșie aerul de dimineață de primăvară parfumat și anunță sfârșitul iminent al lumii, însoțit de mirosul caracteristic de scrum.Și, pe neașteptate, ai impresia că pardoseala solidă pe care pui piciorul este gata să se prăbușească. Și asupra proiectelor omului bogat cu privire la construirea unor hambare noi, mai încăpătoare pentru a aduna recoltele bogate (evanghelia de astăzi), el ar trebui să lipească eticheta: “Deșertăciune”.

Eu am cunoscut o descendentă a lui Qohelet. A devenit călugăriță. Și, devotată vechilor tradiții de familie, a substituit cuvintele străbunicului ursuz cu un simplu gest: deschidea palma de la mâna dreaptă și sufla asupra ei, ca și cum ar fi îndepărtat un invizibil fir de praf. În fața discuțiilor înflăcărate, a crucilor obsedante, știri privind personajele zilei care declanșau comentariile cele mai contrastante, ea, sora Concetta, nu folosea nici un cuvânt. Se limita să ducă palma mâinii drepte deschise în dreptul gurii și sufla deasupra. Nici prea tare. O simplă suflare. În fond, era vorba de o pulbere foarte ușoară, imperceptibilă, și nu era cazul să folosească prea multă suflare pentru a-l îndepărta. O slabă suflare putea să fie suficientă.

Aceea a sr. Concetta era un aspirator invers. În sensul că nu acumula pulberea, ci o împrăștia, o volatiliza, îi arăta inconsistența. “Nimicul” nu se adună, nu se acumulează cu lăcomie – părea să spună cu acel gest profetic: se risipește, se abandonează. Dacă Qohelet poate să fie definit, de cineva, ipohondru, pesimist incurabil, sau de-a dreptul nihilist, sora Concetta – garantez – iubea viața, nu refuza crucea dar nici sărbătoarea, și avea o credință din stofa cea mai bună. De altfel repeta, la momentul potrivit, acel gest caracteristic, nu cu un aer lugubru, ci cu un surâs dezarmant. Sunt sigur că ea, în toate rândurile când asculta parabola bogatului “nebun”, în minte strângea în palma mâinii sale tonele de grâu sau de alte produse și reușea să le dizolve cu o suflare aproape imperceptibilă. Și dacă cineva s-ar fi adresat ei pentru o dispută familiară legată de probleme de moștenire (ca acela care a încercat să-l amestece pe Isus), ea nu ar fi ezitat, și în acest caz, să sufle în palma mâinii…

Înțelepciunea nimicului

Eu am impresia că mulți credincioși au sărit peste cal, în mod abuziv, în privința lui Qohelet: “Totul este vanitate”. Cu riscul de a lua cu sine greutatea vanității chiar și în aria credinței. Rămân convins că, pentru a ajunge la absolut, la “totul” lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să trecem prin experiența “înțelepciunii nimicului”. Nu este posibil să-l întâlnim pe Dumnezeu dacă ne împiedicăm de vanitate (greutatea nimicului!), dacă privirea nu s-a eliberat de iluzii, de orbiri, de miraje. Dacă nu ne-am debarasat de false siguranțe, de certitudini de neclintit… scârțâitoare (și cu atât mai scârțâitoare cu cât ar vrea să fie mai solide, mai indiscutabile).

Nu este vorba de a descalifica, sau de a exorciza, sau de a critica tot ceea ce se pretinde ca absolut, definitiv. Trebuie repetată o litanie “eliberatoare”: Banul nu este totul. Succesul nu este totul. Steagul nu este totul. Propria clopotniță nu este totul. Munca nu este totul. Clanul nu este totul. Puterea nu este totul. Liderul carismatic nu este totul. “Locul” nu este totul. “Titlurile” nu sunt totul.

Desigur, cuvântul lui Qohelet nu este “ultimul” cuvânt. Este, doar, penultimul. Dar trebuie pronunțat în continuu. Pentru a opri ca, împreună cu “totul” al lui Dumnezeu care este stânca, să locuiască “totul” care este vanitate, suflu, inconsistență, mlaștină, nisipuri mișcătoare. Opusul credinței nu este ateismul, ci idolatria. Sau coexistența forțată a lui Dumnezeu cu caricaturile sale, concurenții Săi. Și idolii cei mai periculoși sunt poate cei care adoptă o travestire religioasă, care proclamă că se pun în slujba cauzei lui Dumnezeu.

Adevăratul credincios nu poate să fie decât un credincios critic, care, cu “suflul” său, alungă impetuos tot ceea ce este iluzie, aparență, siguranțe comode (prea împodobite cu steaguri pentru a fi sigure), scurtături ușoare. Trebuie să ne păzim și de “iluziile spirituale”. Trebuie să avem simțul limitei, al provizoratului. Este necesar să nu absolutizăm mijloacele umane, de a nu ne încrede prea mult în formule strălucitoare, să nu mizăm totul pe “tehnicile” apostolatului. Qohelet, sau nepoata sa călugărița, ne pot da o mână pentru a observa inconsistența a ceea ce ni se prezintă, chiar și pe tărâm religios, cu tonul cutezanței, al îngâmfării, al presupunerii, al aroganței, al forței învingătoare.

Nu se poate asculta cuvântul lui Dumnezeu dacă, mai întâi, nu ne-am învățat să demascăm vânzătorii, să nu ne lăsăm seduși de plăceri, să stăm departe de circari (nu cei autentici, care sunt inofensivi, și chiar prețioși, ci de maeștri înfumurați care ar vrea să te facă să crezi că soluțiile pentru toate problemele au fost deja fixate din totdeauna, și de “atotștiutorii” dezlănțuiți în toate unghiurile ecranelor de televiziune și ale ziarelor). La Marrakech este faimoasa Jemaa-el-Fnaa, care înseamnă, literalmente, “piața Nimicului”, un nume care pare să fie în contradicție cu acel loc ticsit neverosimil de lucrurile și persoanele cele mai felurite: de la flacoanele care emană parfumuri amețitoare la îmblânzitorii de șerpi. Iată, aceea este “piața nimicului” tocmai pentru că aici se găsesc de toate.

Cel credincios se apropie de înțelepciune în măsura în care trece prin piața nimicului. Nu este risc mai mare decât acela care pretinde să reproducă jos pe pământ un paradis improbabil artificial (chiar și în domeniul spiritual). Există, desigur, flori care nu se ofilesc niciodată, care rezistă cutezători timpului cu culorile lor țipătoare. Au numai un… mic inconvenient: că sunt false.

Cuvântul “cel din urmă”

Am precizat că cuvântul lui Qohelet este numai penultimul. Ultimul este cel al Domnului înviat. Ne-o amintește, în a doua lectură, apostolul Paul, care, însă, precizează: “Sunteți morți și viața voastră este de acum ascunsă cu Cristos în Dumnezeu”. Cel credincios trebuie să declare moarte pentru omul vechi, cu acțiunile sale, lăcomia nesatisfăcută, pasiunile necontrolate, dorințele rele și mai ales “acea zgârcenie nesătulă care este idolatrie”. Omul nou iese din “vanitate”, datorită învierii lui Cristos, și inaugurează o nouă creație, răscumpărată din șubrezenie. Chiar și Paul avertizează: “Nu vă mințiți unii pe alții”. Eu îi înșel pe alții (chiar și pe mine însumi), când duc o viață bazată pe nimic, pe valori aparente, când mă las fascinat de idoli (și, astăzi, nenumăratele “piețe ale nimicului” sunt pline de idoli).

Idolatria este falsificare. Este minciună. Merge împotriva adevărului lui Dumnezeu, dar și împotriva adevărului omului. Respingând seducțiile idolilor, nu numai că afirm absolutul lui Dumnezeu, dar mă bat pentru demnitatea omului. În această perspectivă, se înțelege cum chiar și moartea poate să fie învinsă, lipsită de cuvântul definitiv pe care se înșeală că îl posedă. Notează inteligent pr. Balducci: “Isus Cristos a mers spre moartea Sa, a ales-o, nu pentru că ar fi avut cine știe ce instinct al morții, ci pentru că era pe calea iubirii. Iubindu-i pe oameni, nu putea decât să moară. Moartea Sa nu este exaltarea nimicului, a vanității, ci este negarea vanității pentru că ne face să înțelegem, o dată pentru totdeauna, că se poate chiar muri nemurind. Cine moare pentru că este ceva mai mare decât dialectica viață-moarte, adică iubirea, acela nu moare.” În fond, opusul celui “prost” nu este omul judicios, ci “nebunul”, omul paradoxului, adică cel care acceptă riscul de a iubi.

Atenți la magazinele religioase…

Să-mi fie permis să spun cu toată sinceritatea. Imaginea individului bogat, definit “nebun” de Dumnezeu, nu se aplică numai societății noastre opulente în care oamenii raționează în termeni de cifre, de afaceri, programe economice, investiții productive. Pentru toți, nimeni exclus, este riscul de a acumula “comori pentru sine”, și de a uita să “ne îmbogățim în fața lui Dumnezeu”. Adică, este riscul de a uita pe ceilalți și de a nu înțelege că revizorul suprem al conturilor este Dumnezeu.

Mi-e teamă că acest om, care se tutuiește nu cu persoanele ci cu numerele, care este familiar cu registrele mai mult decât cu chipurile, se infiltrează și în Biserică. Vreau să spun: mi se pare că ne pândește pericolul de “a raționa” (care, în circumstanța specifică, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, este o “nerozie”) în termeni de cifre, bilanțuri, cantitate, putere, forță, greutate politică, opere grandioase, programe frapante și zgomotoase. Anumite “magazine”, chiar dacă inițiatoare în privința formelor și ale stilului de gestionare, pot conține de toate, mai puțin bobul de grâu copt din sămânța evanghelică (Mc 4,8).

Este cazul să invocăm, cu teologul Italo Mancini: “Să se întoarcă chipurile”. Da, chipurile, numele, în locul numerelor. Singura contabilitate – care nu este contabilitate – exactă, din punct de vedere al lui Dumnezeu, este aceea care, în loc să alinieze cifre, pune în prim plan persoanele, o singură persoană. Calculele se întorc numai când… nu apar chipurile. “Chiar în această noapte ți se va cere viața ta”. Această noapte, toate nopțile, trebuie să răspundem lui Dumnezeu nu în termeni de administrație, de funcționare, de succes, de eficiență, de imagine, de vizibilitate, ci de viață

“A se îmbogăți înaintea lui Dumnezeu” nu înseamnă a face loc grâului (sau la altceva) în hambare, ci a face loc la persoane. Poate este cazul să rechemăm în slujbă pe Qohelet (adică, pe Președintele Adunării), și pe nepoata sa călugărița, pentru ca să repete și în templu și împrejur acea frază scandaloasă și acel gest profetic. Qohelet ne va ajuta să înțelegem că nu este serios să ne luăm prea în serios. Sora Concetta ne va avertiza că construcția amenință să se prăbușească sub greutatea, insuportabilă, a golului.

Ritul latin