Start > Ritul latin > Este numai “vina” lui Dumnezeu

Este numai “vina” lui Dumnezeu

5 December 2008
1,581 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Neprihănita Zămislire

De partea misterului

Orice sărbătoare a Maicii Domnului ne conduce în mod necesar la mister. Nu este vorba de a explica, demonstra, și nici de a povesti – este atât de puțin de povestit din viața Mariei de la Nazaret – cât mai degrabă de contemplat. “Am contemplat, o Dumnezeule, minunile iubirii tale”, scandează refrenul din Psalmul responsorial. A contempla înseamnă a citi ceea ce nu este scris, a observa ceea ce este invizibil, a asculta cuvântul în tăcere, a frecventa o altă lume, a se lăsa cuprinși de o obscuritate luminoasă.

Nu este vorba de a înțelege, ci de a adora. Este necesar să intuim, în loc să vedem. Uimirea este mai importantă decât demonstrațiile. Când cineva a contemplat, renunță la pretenția de a descrie, informa, instrui, argumenta, aducerea de probe raționale. Se mulțumește cu transmiterea unei bănuieli, aprinderea unei scântei de dorință, întrevederea a ceva, deschiderea fisurilor. Cel contemplativ poartă asupra sa “pete de lumină”.

Are un limbaj aluziv, alcătuit din bâlbâieli în loc de discursuri. Neavând posibilitatea de a spune, cel contemplativ transmite semnale. A explora misterul este diferit de analizarea, de a face inventarul, de a cuceri. Cu cât cineva se aventurează mai mult în acel teritoriu, cu atât mai mult se găsește “dezorientat”. Nici o siguranță afișată, nici o familiaritate dezinvoltă.

Cineva progresează… mergând înapoi. Se apropie… stând la distanță. Vede… închizând ochii. Nu intră în atotputernicie, dar acceptă să fie introdus puțin câte puțin. Nu atacă – nici cu atât mai puțin nu jefuiește – misterul. Îl atinge. Semnele de recunoaștere ale celui contemplativ sunt pudoarea,discreția, respectul, măsura, și nu pretenția de a se arăta ca unul care domină situația. Contemplativul tinde să dispară, să se ascundă, și nu să apară, să se afișeze.

El nu are nimic de învățat. Cel mult îți pune în inimă dorința de a întreprinde calea spre izvor. Cine contemplă, face experiențe care nu se mai repetă, și deci nu se prezintă niciodată ca un “expert”. În loc să fie un ghid, este un “provocator”, unul care cheamă – și împinge – afară. Pentru a contempla trebuie să renunțăm la curiozitate și să ne lăsăm cuprinși de infinit. Nu se contemplă pentru a mări știința proprie, ci pentru a o pune în discuție, până la pierderea ei. Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să fie dispus să nu se mai regăsească, să nu se mai recunoască. Altceva decât “regăsirea de sine”, după o formulă care apare des astăzi…

“Vai mie! Sunt un om pierdut”, exclamă Isaia. Calea contemplației este o cale care nu are întoarcere. Sunt tăiate punțile, șterse semnele, dispar urmele. Nu este permisă recuperarea a nimic din ceea ce am lăsat la spate. Nu ne este dată posibilitatea – nici cu atât mai puțin timpul – de a clasifica și sistematiza descoperirile. De altă parte, contemplativul nu face descoperiri. Acceptă să se4 lase surprins în continuare. Și este mereu atras “în altă parte”.

Când Dumnezeu face pregătirile…

Cadrul liturgic al sărbătorii Neprihănitei este semnificativ cel al Adventului. Așteptare, pregătire, primire. Fiind vorba de venirea pe pământ a propriului Fiu, Dumnezeu însuși se obligă personal cu pregătirile. Ca și cum nu ar avea încredere în oameni. Și are dreptate. Într-adevăr, când este vorba de a primi un mare personaj, noi ne gândim imediat la palatul în care să-i oferim ospitalitate, la scena grandioasă de pregătit, balconul la care “va apare”, la itinerariul studiat în amănunțime pe care va trebui să-l urmeze.

Dumnezeu nu se preocupă deloc de acest tip de pregătiri. O casă ca altele – și chiar un staul – poate să meargă bine. Calea va fi aceea parcursă de oamenii săraci obligați să se prezinte pentru un recensământ. Cât privește invitațiile , vor fi înmânate de îngeri unor indivizi selecționați riguros: cei dați la o parte, cei care nu au drepturi, cei care nu se așteaptă, oameni fără nume. Atunci când vor sosi, pe neașteptate, unele personaje importante, se vor îngenunchea fără ca nimeni să se precipite să întindă un covor. Chiar pentru că “în acel loc unde se găsește copilul” (Mt 2,9) nu se găsesc covoare.

Dumnezeu, mai degrabă, a “pregătit” o persoană. Și aici… nu s-a uitat la cheltuieli. A “cheltuit” în chip divin. Pe El nu-l interesează deloc fastul extern. Dar se arată foarte exigent – cum numai Dumnezeu poate fi – în privința ospitalității interioare. Pregătirile, în această privință, nu au durat puține zile. Tatăl s-a îngrijit de ele din toată veșnicia. Maria din Nazaret a fost “pregătită” chiar înainte de naștere.

Când Dumnezeu caută “o locuință demnă” (rugăciunea de la Liturghie) pune ochii pe Maria din Nazaret. Și o “împodobește” cu lux, cu colaborarea celei interesate, fără ca nimic să nu se observe în exterior. Pregătirile trebuie să rămână secrete. Fiul, astfel, va găsi loc în sânul unei femei necontaminate, neatinsă niciodată de pata păcatului, nici atinsă de umbra răului. Cuvântul se va naște, nu numai în tăcere, dar și dintr-o creatură a tăcerii.

Maria, ca mireasă, a avut o zestre modestă. Dar ca Mamă a primit ca zestre belșugul harului. A fost îmbogățită, peste orice măsură imaginabilă, de toate darurile cerului. Trusoul său are ceva incredibil. Neprihănita: iată rezultatul pregătirilor lui Dumnezeu. Iată ce se întâmplă când El țintește frumusețea, curăția, transparența propriei “locuințe de carne”. Numai Fiul va fi introdus în unicul templu construit de mâinile Tatălui și va putea să se bucure de acea splendoare. Un fel de “replică” a Paradisului. Noi, stând în exterior, trebuie să ne mulțumim să ghicim măreția. Misterul, în acest caz, nu numai că este inaccesibil minții. Nu este la îndemâna chiar a fanteziei noastre.

A cui este vina?

Este interesant de notat cum experiența păcatului provoacă o descărcare a responsabilității. Nimeni nu se recunoaște vinovat. Vina este mereu a altuia. Este vina femeii, spune Adam. Este vina șarpelui, se justifică Eva. Este vina… păcatului, protestăm noi. Sau, mai bine, este vina aceluia care un prost gust de a numi încă păcat, în timp ce păcatul nu există, nu este nimic. Biserica, apoi, a avut ideea frumoasă de a inventa, în Catehismul său, de-a dreptul păcate “inedite”. Dar chiar dacă îmbrăcat în haine noi, păcatul nu este luat în serios de societatea noastră civilizată. Noi am înaintat în anul două mii, și nicidecum nu ne pot târâ înapoi aceste obstacole ale trecutului, aceste reziduuri ale unei mentalități depășite.

Fiind vorba de experiența harului, Unicul Vinovat este îndată găsit. Maria ar putea afirma, liniștită: – Eu nu sunt deloc. “Vina” este a lui Dumnezeu. Răsturnând termenii dialogului care a avut loc în grădina Edenului, Maria l-ar putea întreba pe Domnul: – Ce ai făcut? O dată stabilit Responsabilul a toate, Maica Domnului devine o creatură de laudă. Nu va putea decât să-l “preamărească” pe Acela care a săvârșit în ea “lucruri minunate”.

…La început era moartea

“…În vederea morții Lui”, recită rugăciunea de la Liturghia de astăzi. Nașterea Fiului este condiționată de moartea sa. A fost “răscumpărată” de moartea sa. A fost posibilă crucea. Chiar și Mama, de aceea, este ceea ce este grație Crucii Fiului. Se naște, pentru a spune așa, din moartea sa. Mai târziu va merge în pelerinaj pe Calvar pentru a vizita locul propriei “nașteri”. Ea, în mod paradoxal, s-a bucurat de moștenirea Fiului, încă înainte de naștere, de-a dreptul în momentul conceperii. Acea minunată catedrală care este Neprihănita, a fost construită cu lemnul prețios al Crucii.

Este așa de greu să spui da darului?

“…Fie mie după cuvântul tău”. Către comentarii despre “da”-ul Maicii Domnului. Riscând să uităm “la ce” a spus da Maria din Nazaret. Domnul nu a prezentat, prin înger, un program de semnat, o listă de lucruri de făcut. Da-ul Fecioarei nu înseamnă “sunt dispusă să împlinesc ordinele”, ci “sunt gata să primesc”, “mă angajez să primesc oferta senzațională”.

Maria a spus da darului. A fost docilă, în sensul că a deschis, mai mult a deschis larg ușa, I-a permis să lucreze, nu a împiedicat acțiunea Spiritului Eu bănuiesc că noi ne temem mai mult de darurile lui Dumnezeu decât de exigențele sale.

Ne arătăm mai dispuși să facem decât să-L lăsăm pe El să facă. Preferăm să ne mișcăm, să ne agităm noi, în loc să consimțim ca El să acționeze liber și din belșug cum vrea El. Mizăm mai mult pe acțiunile noastre decât pe minunile Sale.

Cel puțin ne precipităm, ieșim. Dar greu Îi dăm posibilitatea de a intra.

Ne arătăm mereu ocupați, obosiți, chiar din cauza Lui. Și opunem o rezistență tenace atunci când este vorba de a-L lăsa să se ocupe, să devină terenul unei ocupații totale și exclusive dei partea Sa. Da. Observăm riscul de a primi, ne apărăm de pericolul de a-L lăsa să ne dea”. Uneori reușim să întrebăm: – Ce vrei de la mine? Ce trebuie să fac? Cu greu spunem: – Doamne, ce vrei să faci din mine? Vreau să fiu generos cu Tine, astăzi: accept să te las să-mi dai tot ceea ce dorești. Îți asigur, oricum, deplină libertate de acțiune în mine.

Cine știe dacă reușim vreodată să intrăm în dimensiunea unui creștinism “receptiv” mai mult decât “activ”, de har mai mult decât de cucerire, de uimire mai mult decât de calcul, de mulțumire mai mult decât de cifre. Maria este desigur Cea care nu s-a temut să deschidă ușa. Nu a ezitat să primească totul. Nu a zis “fac”, ci “facă-se…” A acceptat să se minuneze,să admire. Ceea ce este cu totul diferit de a sta să privești.

Cine poate “să reia” harul?

Cine poate să spună și să descrie ce se întâmplă în secretul unei persoane atunci când, ca în cazul Mariei, consimte la inițiativa Sa? Este posibil să povestim păcatul. Și Geneza o face, fie chiar și cu un limbaj simbolic. Cine merge, ca Eva, la școala șarpelui, urmează un text banal, stupid, repetat, mai mult sau mai puțin același în scurgerea mileniilor. Dar melodia pe care Dumnezeu o face să răsune între pereții unei inimi receptive, ca ceea a Mariei, nu poate fi consemnată nici unei partituri precise, definite o dată pentru totdeauna. Și variațiile sunt infinite.

La școala lui Dumnezeu, cineva nu a învățat partitura. Și pentru că nu este nici o partitură de recitat. Trebuie, mai degrabă, să ne punem din când în când în ascultare, pentru a înțelege sugestiile Spiritului imprevizibil și “improvizator”.

Nici o telecameră, oricât de puternică și indiscretă, nu va reuși vreodată să prindă ceea ce se întâmplă într-un individ care se decide să nu fie complice cu păcatul, să reziste răului, să nu cedeze ispitei, să facă un pic de curățenie în avantajul tuturor. Evenimentele decisive nu “apar”, nu sunt înregistrate în exterior.

La început era viitorul…

O ultimă observație, luată din sărbătoarea de astăzi. Psihanaliza vrea să ne convingă că noi suntem condiționați iremediabil de trecutul nostru. Că viitorul nostru este decis de ceea ce avem în spate, și că s-a sedimentat în inconștient.

Neprihănita demonstrează, dimpotrivă, că suntem condiționați de viitorul nostru.

Numai viitorul, numai ceea ce putem să fim, dă un sens acțiunilor noastre, comportamentelor noastre. Fiecare dintre noi este “însemnat” iremediabil de viitor, de ceea ce decide să fie. Eu nu sunt ceea ce sunt (sau ce am fost). Dar ceea ce pot să fiu. Da. Începutul este viitorul.

Ritul latin