Start > Ritul bizantin > Ce să fac să moștenesc viața de veci?

Ce să fac să moștenesc viața de veci?

29 November 2008
1,544 afișări

Persoana și cuvântul Domnului Isus Hristos au reprezentat pentru contemporanii săi o atracție deosebită. Nu numai oamenii de rând, dar și unii din clasele mai înalte, dintre bogați și farisei, ostași, bărbați și femei veneau să-L asculte, să-I ceară vindecări de boli, să-I ceară un sfat sau numai să-I pună întrebări. El vorbea “ca unul care are putere”, iar faptele Lui erau uimitoare: “niciodată n-am văzut așa în Israil”, ziceau ei, și pe bună dreptate.

Minuni au făcut și unii prooroci din Vechiul Testament, dar nici unul nu s-a ridicat, și nici nu se putea ridica, la înălțimea Domnului Isus, căci El era Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu omenesc, ca să mântuiască pe om din robia păcatului. Cuvântul Lui este “viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțirea sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evrei 4, 12), operând acolo, în lăuntrul omului, acea trezire la o viață nouă.

Sf. Evanghelie de astăzi ne pune în față un tânăr bogat și dregător, care vine la Mântuitorul Isus cu întrebarea: “Învățătorule bun, ce să fac să moștenesc viața de veci?” (Luca 18, 18).

Întrebarea aceasta frământă inima noastră, a tuturor credincioș ilor. Este o întrebare tainică; este neliniștea vieții noastre duhovnicești. Noi, creștinii, ne punem totdeauna întrebări despre trăirea vieții după voia lui Dumnezeu. Ne străduim să o îmbunătățim, pentru a ne înălța duhovnicește. Suntem încredințați că viața este cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu; că numai ea ne oferă putința de a cunoaște lumea după rânduiala ei și că ea singură ne oferă calea spre a-i descoperi tainele și rostul lor.

În această conștiință stă și îndemnul pentru luminarea minții și înfăptuirii virtuții în spiritul dobândirii desăvârșirii. Sub acest aspect, viața este pentru noi o minune zilnică, ce pune în mișcare toată ființa noastră oferind minții nesfârșite categorii de lucrări, în scopul ridicării spre cele înalte. De aceea dorința credinciosului este să nu se despartă de viață, să trăiască veșnic. De aici pornește acel dor care frământă fără încetare, și care se trezește deodată chiar și în conștiința cea mai încărcată de păcat, zguduind-o cu cuvintele: “Ce să fac eu pentru a câștiga împărăția veșnică?” În cazul tânărului din pericopa evanghelică de astăzi, insistăm asupra celor adăugate de Sf. Evanghelist Marcu, care ne relatează că Isus l-a primit pe tânăr cu dragoste, atunci când acesta i-a adresat întrebarea (Marcu 10, 21). Ce vor să însemne aceste cuvinte? De ce oare spune evanghelistul că Isus l-a iubit pe tânărul acesta? Răspunul este că Isus l-a iubit pentru că în acel moment tânărul dorea sincer să se încredințeze despre cele ce trebuie să împlinească spre a dobândi viața veșnică. El avea un fond bun și căuta să depășească propria neputință și mărginire, și simțea că Isus este mai presus de Legea cea veche, transmisă prin prooroci; El era însăși Legea de la capătul plinirii vremii.

Deci, tânărul acesta, cu partea bună a sufletului său, intuise că Isus nu era un învățător de lege oarecare, nu era un profet obișnuit, ci era cineva care stăpânea tainele ascunse ale dumnezeirii și cunoștea calea mântuirii oamenilor. De aceea venise la El. Tânărul intuise, totodată, marea iubire dumnezeiască și de necuprins, pe care Mântuitorul o întrupa și o realiza pe pământ și L-a numit “Învățător bun”. Cât despre întrebarea pusă, Isus are pentru acest om, ca și pentru toți oamenii, răspunsul scurt și limpede: “Păzește poruncile”, împlinește voia lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Lui! Dregătorul declară că le-a păzit din tinerețe; el aștepta de la Isus ceva deosebit, ceva mai mult decât știa el. Tocmai de aceea Isus îi indică o cale deosebită de a putea moșteni viața veșnică, o cale care nu mai e poruncă, ci un sfat. “Îți mai lipsește un lucru, i-a zis atunci Isus, vinde câte ai, împarte la săraci și vei avea comoara în ceruri; apoi vino de Mă urmează”. Acest cuvânt l-a întristat pe dregătorul care era foarte bogat. El a plecat trist pentru că nu-i venea ușor să se despartă de avuțiile lui, fapt care l-a făcut pe Isus să spună cât de greu este să intre întru Împărăția lui Dumnezeu omul robit cu totul de bunurile acestei lumi. E mai ușor să treacă cămila (sau funia) prin urechile acului decât pentru un bogat să intre întru împărăția lui Dumnezeu. E greu, dar nu e imposibil. Zaheu Vameșul a înțeles acest lucru și a dat jumătate din averea lui săracilor, și a întors împătrit celor pe care el i-a asuprit sau păgubit. El a înțeles că spre împărăția lui Dumnezeu nu se poate înălța cel încărcat cu grijile și averile pământești. Se știe că și păsările, numai acelea pot zbura, care au oasele goale, celelalte cu greu se pot avânta spre înalt, le trage în jos greutatea oaselor lor.

Așa și creștinul, numai gol, lipsit de orice împătimire lumească, se poate înălța la cer.

Tânărul bogat, în loc să se bucure că i s-a dat prilej să fie sprijinitor și ocrotitor al vieții, care înseamnă căldură, freamăt, lumină, zâmbet, dăruire, jertfă, s-a întristat, pentru că, pradă egoismului și lăcomiei, nu se gândise niciodată să folosească avuțiile sale pentru îndulcirea vieții altora. El nu se învrednicise niciodată să guste bucuria vieții în mijlocul semenilor săi, al fraților săi. Chiar dacă va fi citit vreodată cuvintele psalmistului: “Cât este de dulce și cât este de frumos să fie frații împreună”, nu va fi fost în stare niciodată să coboare în mijlocul celor năpăstuiți, spre a le vedea durerile și spre a le alina. El n-a înțeles, astfel, că și viața veșnică își are bogățiile ei și că această bogăție este bucuria comorilor cunoașterii și dragostei lui Dumnezeu, bucuria vieții fără de moarte, unde înțelegerea, mila și pacea sunt desăvârșite.

Dar lucrul cel mai important pe care îl cere Mântuitorul tânărului din Evanghelie, și nouă tuturor, este cuprins în ultimele cuvinte: “Vino de-Mi urmează Mie!” Care este sensul acestei chemări? Cine suntem noi ca Dumnezeu să ne strige fiecăruia în parte “Urmează-Mă!” și încă cu repetată stăruință? Prin ce am meritat noi patimile și moartea Domnului? Căci multe păcate apasă cugetele noastre.

Și totuși, nouă credincioșilor, ni se adresează Isus fiecăruia în parte: “Urmează Mie!” și aceasta pentru că, după credința noastră, omul are ceva sublim în el, ceva care îl face stăpânul lumii, ceva ce îl apropie de îngeri: chipul lui Dumnezeu. Acest chip minunat, pe care Dumnezeu ni l-a dat și pe care noi l-am întinat cu păcatele noastre, acest chip strigă înlăuntru nostru ca și tânărul din Evanghelia de astăzi: Doamne, ce să fac pentru a moșteni viața de veci? Chipul acesta divin, care ne-a fost dăruit, ne este cerut acum de Isus, în această clipă a restituirii absolute.

Tânărul din Evanghelie n-a înțeles chemarea lui Isus. N-a înțeles-o pentru că deși sufletul lui, chipul lui Dumnezeu din el, striga cu durere, după mântuire, ochii îi erau întunecați, ca ai orbului, de dragostea pentru averea sa, și această dragoste stârpise din sufletul său iubirea pentru aproapele. Privind după el, Mântuitorul a rostit atunci dureroasa constatare care va răsuna peste veacuri în inimile noastre: “Cât de greu vor intra cei ce sunt robiți averilor, în împărăția lui Dumnezeu!” Auzind aceste cuvinte, apostolii au crezut, pentru o clipă, că nimeni nu se poate mântui prin propriile sale puteri. Cutremurați de acest adevăr, care se descoperă inimii lor pentru prima dată, au întrebat cu teamă: “Atunci, Doamne, cine poate să se mântuiască?” La care Mântuitorul răspunde: “Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”. Acest răspuns a rămas pentru totdeauna cea mai mare mângâiere și o puternică încurajare pentru noi. El are ca temei un univers de necuprins, arătat de Sf. Evanghelist Ioan într-o definiție scurtă: “Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8).

“Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Această nemărginită dragoste a lui Dumnezeu, “care face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi” (Mat. 5, 45), a realizat pentru noi, toți cei ce cred, mântuirea generală, numită, în învățătura Bisericii, mântuirea obiectivă. Deci, ceea ce a fost “cu neputință la oameni”, fiind pentru ei “o taină din veac ascunsă”, a fost cu putință la Dumnezeu și și-a găsit împlinirea binecuvântată prin jertfa Sa. Domnul Isus Hristos a adus mântuirea tuturor, chiar și tâlharului de pe cruce. Această mântuire ne-a fost oferită în dar, și se află la îndemâna celor ce cred.

Am putea spune că în această Evanghelie este vorba despre două căi, două feluri de a urma lui Hristos, despre două mijloace de a ajunge la mântuire și viață veșnică. Una este calea poruncilor.

Ea nu cere jertfirea bunurilor vieții, renunțarea la casă, soție, familie etc. Ni se cere doar să nu ne lipim sufletele cu totul de ele, ci să le folosim spre a câștiga prin cele trecătoare pe cele veșnice, prin cele de pe pământ pe cele din cer, prin a păzi poruncile. A doua cale e mai scurtă, mai directă; dar, desigur, mai grea. Ea nu e poruncă, ci un sfat adresat celor care, pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru dorința de a sluji oamenilor și lui Dumnezeu, se jertfesc pe ei înșiși, renunțând de bună voie chiar la cele îngăduite.

Această făgăduință o întărește Isus prin cuvânt, când zice: “În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt” (Ioan 19, 27-28), vrând să arate prin aceasta că sunt mai multe trepte de fericire și răsplătire pentru cei ce I-au urmat Lui, precum, desigur, sunt mai multe grade de osândire pentru cei ce au călcat poruncile Lui.

De aceea, cu drept cuvânt, îndeamnă Sf. Apostol Pavel să ia fiecare o hotărâre și să prețuiască după cuviință marele și minunatul dar al mântuirii: “Să nu stăm nepăsători, spune el, față de o mântuire așa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri și diferite minuni și cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa” (Evrei 2, 3-4).

Întotdeauna omul a căutat pe Dumnezeu și a dorit să se apropie de El și să aibă parte de viața cea veșnică, care este la Dumnezeu.

L-a căutat chiar și în veacurile întunecate dinainte de Hristos, când mintea omului, întunecată de păcat, îl făcea să identifice pe Dumnezeu Creatorul cu creatura sa; când oamenii “au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios și a păsărilor și a dobitoacelor…, când au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii în loc să slujească Făcătorului” (Romani 1, 23-25).

Oricând și în orice situație am fi, sufletul nostru este însetat după Dumnezeu. “Ne-ai făcut pe noi pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până se va odihni în Tine”, a zis Fericitul Augustin.

De aceea, tânărul din Evanghelie trebuie să ne fie drag tuturor prin întrebarea pe care și-o pune. El ne este drag – cu toată dezertarea din fața Mântuitorului -, și pentru că este simbolul tuturor credincioșilor preocupați de problema mântuirii.

Evangheliștii Marcu și Luca nu pomenesc despre un tânăr, ci despre “un om oarecare” sau “un dregător”. Aici găsim legea universală a dorului credincioșilor după o viață în Hristos și cu Hristos. Găsim nevoia credincioșilor de a se naște din nou, pe care a simțit-o Nicodim când a mers noaptea la Isus. Aici găsim gustul amar pe care ni-l toarnă în suflet o viață ușoară, trăită în bogății și plăceri. Găsim momentul sufletesc al realității afirmate de Mântuitorul, că ce folos dacă am avea în stăpânire lumea întreagă, dacă nu suntem în stare să ne mulțumim sufletul. Acest “om oarecare” din Evanghelie poate fi oricare dintre noi. Acest “om oarecare” este credinciosul neliniștit, dinamic, care vrea ceva, vrea să se mântuiască. Este sufletul încărcat de amărăciunea decepțiilor, care caută adăpostul darurilor lui Isus.

Ori de câte ori privesc un om în rugăciune în fața icoanei, în genunchi, rostesc în gândul meu: iată, un om s-a apropiat de Isus și i-a zis: Doamne, ce să fac să moștenesc viața de veci? Văd un suflet frământat, un suflet chinuit de întrebări, văd “un om oarecare” în căutarea unei rezolvări asupra problemei vieții și simt ecoul șoaptelor lui, le aud: “toate le-am păzit din tinerețile mele…” Eu avuție nu am; am totuși ceva: păcatele mele. Sunt bogat în păcate. Am și eu bogăția mea de care nu m-am lepădat încă.

Am venit la Tine, Doamne, ca omul din Evanghelie. Doamne, ajută-mă să nu plec întristat.

Suntem în fața sfintelor sărbători ale Crăciunului. Ne apropiem și de sfârșitul unui an de viață. Ce avem de spus lui Isus? Știu că mulți dintre cei ce ne-am rugat azi, aici, am încercat urcușul spre mai bine, am încercat izbăvirea și găsirea ușii împărăției lui Dumnezeu spre desăvârșire, însă nu toți am reușit.

N-am reușit pentru că am pornit singuri la drum, fără Hristos.

N-am renunțat la falsele lumini ale pământului în schimbul luminii lui Hristos, Domnul nostru. Am rămas prinși pe mai departe de unele fapte păcătoase care ne gonesc pe drumul ce duce spre roșcovele fiului rătăcit.

Dar o dată cu nașterea Sa, Mântuitorul ne pregătește și renașterea noastră, netezându-ne drumul spre mântuire. Alături de scutecele Betleemului, ni se pregătește și haina noastră pe care o vom îmbrăca atunci când vom merge în fața lui Isus. E haina căinței, țesută din urzeala părerii de rău și beteala făgăduințelor bune: Bine ești cuvântat, Doamne, învață-ne pe noi poruncile Tale. Învrednicește-ne pe noi să te iubim și să împlinim poruncile Tale. Învață-ne pe noi să facem pururea voia Ta! Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin