Start > Ritul latin > Fantezia lui Dumnezeu și problemele neghioabe ale oamenilor

Fantezia lui Dumnezeu și problemele neghioabe ale oamenilor

8 November 2007
1,921 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXII-a de peste an (Anul C)

Ceva ce călăii nu reușesc să înțeleagă

Două istorii, protagoniștii sunt șapte frați. Una este serioasă. Cealaltă, cea inventată de saducei, ar vrea să propună o problemă subtilă, vicleană, care este în schimb pur și simplu ridicolă. În acest al doilea caz nu putem lua în serios pe cei șapte frați preocupați numai de a-și asigura o descendență și care consideră femeia nu ca un subiect al unei povești de iubire, ci ca un instrument de folosit numai pentru a avea un fiu. De-a dreptul respingătoare apare întrebarea-cursă centrală: Această femeie deci, la înviere, a cui va fi soție? Pentru că trădează o mentalitate juridică de posesie, o revendicare a dreptului de proprietate în privința unei persoane.

Să ne oprim, mai degrabă, la episodul descris de a doua carte a Macabeilor și care se încadrează în perioada de represiune feroce a regelui Antioh Epifanul (167 î.C.), de origine și educație greacă, împotriva poporului care se opune abuzului de a distruge tradițiile strămoșilor și cultul unicului Dumnezeu, substituindu-l pe acesta cu cel al lui Zeus – mai seducător și mai la zi. Cei șapte frați, încurajați de mama lor – iată o femeie asupra cărui rol saduceii din toate timpurile nu vor reuși să schițeze un “caz” elegant, util să sprijine ideile lor împrumutate de la cel mai învechit conservatorism – apar “rezistenți”. Regele, deși cu toate amenințările și ademenirile, momelile și torturile, nu reușește să îi înduplece. “Biciul și vinele de bou” se dovedesc neputincioase.

Antioh poate să chinuie trupul lor, să smulgă viața lor, dar nu reușește să extirpe, să stingă valorile pe care le păzesc în adâncul inimii lor, și pentru care sunt dispuși să-și verse sângele până la ultima picătură. Cei șapte frați posedă un tezaur, un secret, care deși nu anesteziază trupul lor supus la torturile cele mai crude, îi face mai puternici decât regele și zbirii săi. Acest secret de nezdruncinat este credința în cealaltă viață, într-un alt rege (“…regele lumii, după ce vom muri pentru legile sale, ne va învia la o viață nouă și veșnică”). Este tipic gestul celui de al treilea frate care “a scos deîndată limba și a întins cu curaj mâinile…” Se predă, dezarmat, instrumentelor de tortură și, în același timp, se sustrage din puterea lor. Se declară în mod provocator “insensibil”. Este ceva în el care scapă de prinderea bestială a călăilor. Pot dispune de mădularele sale, să le maltrateze oribil, să le scotocească cu furie oarbă, să le profaneze, dar secretul prețios rămâne de neatins, intact. Ni măcar intuit.

Nu este rezistență fără demnitate

Desigur nu toate manifestările de fidelitate sunt de prețuit ca cea oferită de cei șapte frați Macabei. Există fidelitate și fidelitate. Este o fidelitate dificilă, costisitoare, plătită cu viața, care se referă la valori esențiale, de nezdruncinat. Și este o fidelitate ușoară, plăcută, bine remunerată, care ne aduce scutiri și privilegii, și costă numai o plecăciune, și se interesează de aspecte marginale, probleme formale, atitudini exterioare. Al treilea frate “a scos prompt limba afară” oferind-o cleștilor incandescenți ale torționarului. Cineva, astăzi, scoate afară limba cu o extremă ușurință pentru a rosti cuvinte de lingușire, sau pentru a denunța presupusele infidelități ale altuia și dobândind astfel titluri, onoruri, recunoașteri, promovări în carieră, și catedre.

Există o fidelitate care este fermitate în principiile fundamentale, în punctele caracteristice ale evangheliei. Este exprimată cu modestie, umilință, cu un fel de pudoare, chiar dacă cu hotărâre, fără ambiguitate. Și această provoacă respect chiar și dușmanilor. “Însuși regele și demnitarii săi au rămas frapați de curajul tânărului…”. Și există o fidelitate care este servilism, lingușire afectată, curtenie nerușinată, scenarizare insuportabilă. Și aceasta este ridicolă și penibilă în același timp. Caraghioasă și înjositoare. Meschină și repugnantă. Patetică și odioasă. Prima este expresia curajului. A doua a josniciei și ipocriziei. Prima te ajută să crezi. A doua constituie o piatră de poticnire.

În sfârșit, este o fidelitate care, mizând pe viața veșnică, redimensionează falsele măreții și puteri de pe pământ. Și este din păcate o fidelitate care instrumentalizează credința și este un concert deviant de la ascultarea creștină, mizează pe adunarea unui mare număr de avantaje în viața de aici de pe pământ. Linia de demarcație rămâne mereu orgoliul. Sau, dacă preferăm, demnitatea.

Fidelitatea este făcută din ne-cedări

Frații Macabei au fost fără îndoială “rezistenți”. Dar rezistența nu este un act singular, izolat, “istoric”, de tărie, și nici pur și simplu un sezon eroic al vieții. Rezistența este o atitudine de fond a conștiinței creștine, care se traduce în gesturi mici și comportamente zilnice. Este vorba de “a rezista” în fiecare zi în fața stupidității, a modelor dominante, a micilor cedări, a prefăcătoriilor, minciunilor, compromisurilor, ticăloșiilor, ambiguităților, echivocurilor. Sunt tirani de toate genurile care ne înconjoară din toate părțile, cărora trebuie să le opunem un “nu” hotărât al refuzului. Rezistent este cel care nu se pleacă nici în fața puternicilor nici în fața ademenirilor, nu se lasă smuls de nici un tezaur al libertății. Cel rezistent, ca al treilea frate, își scoate limba, o face numai pentru a spune adevărul. Cu orice preț. Orice (clește sau promovare) îi prezintă celui care îi stă în față. Rezistența, ca fidelitate, este construită printr-o serie neîntreruptă de mici ne-cedări.

Întrebați-mă de ce. Nu mă întrebați cum

Sunt întrebări neghioabe care fac concurență cu cea pusă de saducei cu cazul lor închipuit. Una care este adesea pusă este aceasta: Cum trebuie să ne imaginăm viața de dincolo? Fapt este că “trebuie” să credem în viața de dincolo, nu să ne imaginăm, și nici să nu ne hazardăm s-o descriem. Eu cred că… Dar îmi refuz să mă gândesc cum este. “Cum” nu este treaba mea. Misterul, când nu este înconjurat de respect și discreție, riscă să fie profanat, banalizat, de curiozitate. Și de la banalizare la ridicol – ca în cazul propus de saducei – pasul este scurt.

Orice imagine a mea despre cealaltă viață este totdeauna o prelungire a experienței mele, o sedimentare a dorințelor mele sensibile. Toate paradisurile reprezentate de oameni sunt artificiale. Eu nu am nevoie să știu cum este Paradisul și ce voi face acolo. Mă încred mai mult în fantezia lui Dumnezeu decât în construcțiile imaginației mele. Credința mea în înviere este bazată pe Dumnezeu “care iubește viața”, pe Dumnezeu care “nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii”. Nu aș vrea să scandalizez pe nimeni mărturisind că cu cât mai mult cineva se preocupă să-mi explice Paradisul, cu atât mai puțin am dorința de a merge acolo.

Domnul este fidel (cum ne amintește Paul în a doua lectură). Acum, dacă Dumnezeu este fidel, nu poate să fie numai într-un “timp limitat”. El este fidel pentru totdeauna, conform timpului său, care este eternitatea. Dacă a aprins în inima mea această iubire față de El, dacă a legat acest raport, dacă a inițiat această istorie, în orice caz luând totdeauna El inițiativa, sunt sigur că nu poate stinge focul, să rupă firul, să întrerupă istoria. Aceasta îmi ajunge. Pentru rest, sunt sigur că Dumnezeul iubirii surprinzătoare, mereu nouă, nu poate fi Dumnezeul plictiselii. Și cine pretinde că-mi deschide o fereastră pentru a-mi da o ochiadă în cealaltă lume, răspund liniștit: Toate acestea sunt totdeauna pe versantul omului. Pentru a vedea clar, ar trebui să fim situați pe celălalt versant. Deci, mulțumesc. Dar mă simt mai întărit cu ochii închiși.

Tot sfântul Paul ne amintește că trebuie să fim tari, să rezistăm în tărie și curaj, să ne încredem în Acela “care ne-a iubit și ne-a dăruit, prin harul său, o mângâiere veșnică și o bună speranță”. Același Dumnezeu are grijă, dacă îl invocăm, să întărească iubirea noastră, să întărească credința noastră. Nu ajunge să ne lansăm în cursă. Trebuie “să rezistăm”. Un act de credință, dacă este autentic, trebuie să dureze… cel puțin până la moarte. După aceea, va avea El grijă…

Ritul latin