Start > Ritul latin > Această virtute este amenințată cu stingerea

Această virtute este amenințată cu stingerea

31 August 2007
885 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXII-a de peste an (Anul C)

Cei semeți la catedră

O dată sau altă dată va trebui să ne decidem să facem o listă a virtuților amenințate cu stingerea. Și să începem să ne preocupăm serios. Rețin că modestia trebuie să fie inclusă în listă și trebuie considerată de acum o specie rară, mai mult, foarte rară. În sfârșit, ar trebui protejată cu gelozie. Nu înseamnă că lipsesc persoanele modeste. Din fericire sunt încă în circulație (fie numai clandestină). Personal îi întâlnesc și vizitez câteva, profitând de fiecare dată de o senzație de bunăstare și seninătate, fie la nivel fizic cât și spiritual. Fenomenul care ne preocupă este că aceste persoane (lipsite de vitrină sclipitoare și înșelătoare, ci cu prăvălia ne prevăzută cu produse esențiale), sunt rău suportate, cvazi-marginalizate. Pare că lecția lor să fie depășită, în afara timpului, ba chiar nu este nici măcar o lecție, aproape un exemplu rău.

Astăzi trebuie “să te faci prețuit”, “să te impui atenției”, să știi să vinzi bine propria marfă (chiar dacă expiră și… este expirată), a înainta. Și, dacă lipsesc titlurile de merit (cele autentice, vreau să spun), se remediază cu coatele, aroganța, insolența, îndârjirea, auto-exaltarea obraznică, auto-considerarea nerușinată, arivismul cel mai impertinent. Cine iubește ascunderea, este acuzat de-a dreptul de timiditate. Considerat ca un dezertor al cauzei. Pe catedră se urcă cei aroganți (distinși cel puțin în “vânătoarea de vrăjitoare”). Care lichidează experiențe consolidate, valori sigure, cu descalificări disprețuitoare. Și confundă vizibilitatea cu aparența, lampa de pe candelabru cu reflectoarele scenei, prezența cu năvălirea și ocuparea sistematică a posturilor de putere, mărturia cu publicitatea, hotărârea cu obrăznicia, credibilitatea cu protecțiile de care se bucură. Lipsește simțul limitei, al măsurii, al proporției. Categoria “slujitorilor inutili”, atât de apreciată de Cristos, pare să fie înlocuită de o “rasă de stăpâni” încruntată, bănuitoare și supărată.

Un prieten, cu vână de paradoxuri, nota astfel: “Există oameni, astăzi, care atunci când strănută cred că au provocat un cutremur simțit pe toată planeta. Când tușesc, sunt siguri că au determinat o zguduitură generală în inimi și în conștiințe. Când semnează un mic tratat scolastic acceptat ca document, crede că a adăugat un capitol fundamental la “Summa Teologică” a Sf. Toma. Când este protagonistul unui modest episod din ziarul local, își închipuie că devine o dată memorabilă de înscris de urgență în istoria universală. Când pronunță un cuvânt precaut, timid și generic în favoarea justiției, își dă aerele unuia care a dat avizul la cea mai mare revoluție din toate timpurile. Când împarte o caramelă la copii, pretinde ca toate jurnalele să semnaleze gestul răsunător de semnalat în analele carității. Cu alte cuvinte, circulă indivizi cu complexul Tatălui veșnic. Cu diferența că Cel de sus a creat lumea retrăgându-se, în timp ce aceștia creează confuzie deranjând…”

Poate exagera. Oricum, ar fi oportun ca fiecare să verifice dacă în propriul vocabular – și mai ales în uzul zilnic – nu a dispărut, din întâmplare, modestia. Dacă – cum cred – este vorba de o virtute care riscă să dispară, fiecare dintre noi este dator să se angajeze s-o cultive în propria grădină. Nu are importanță că este cotată în scădere la bursa de valori dominante, că acest produs este astăzi nu prea căutat pe piață (nici pe cea care se desfășoară în cuprinsul templului). Dumnezeu nu observă modele. Și modestia, nu este nici o îndoială, este mereu plăcută în ochii săi, așa cum este apreciată umilința, care este ruda ei apropiată. “Cu modestia astăzi nu se croiește o cale” susține cineva. În compensație, se atrage privirea, interesul, Celui care a avut mereu o predilecție accentuată pentru “cei mici”. I-a luat mereu în serios, destinându-i la fapte importante, pe cei care nu se iau în serios și nu se consideră importanți.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu

De fapt, lecturile din această duminică conțin o invitație insistentă la un stil de modestie. Trebuie, înainte de toate, să ne situăm după punctul de vedere al lui Dumnezeu. Acum, Siracide garantează că Domnul este preamărit de cei umili: Și că aceștia află har înaintea Lui. Psalmul responsorial proclamă: “Tu, Doamne, ești Tatăl celor umili”. Chiar și în privința descrierii rapide a celor două mari manifestări ale lui Dumnezeu (teofanii), cea din Sinai și cea a Ierusalimului ceresc, schițate de scrisoarea către Evrei (a doua lectură), se poate afirma cu siguranță că în “adunarea sărbătorească” a fiilor lui Dumnezeu nu găsesc loc cei orgolioși, cei care sunt plini de sine.

Putem începe cu recomandările lui Siracide, căutând să le traducem în termeni actuali. “Fiule, în activitatea ta să fii modest”. Este vorba de a lucra cu angajare , seriozitate și pasiune, dar fără pretenția de a ajunge la toate, de a rezolva toate problemele lumii, de a fi socotiți indispensabili, de a apărea ca “stăpâni ai vaporului” de care ar depinde funcționarea universului. Este vorba despre a iubi munca obscură, ascunsă, fără rezultate frapante, fără recompense spectaculoase, fără reclame publicitare.

“Cu cât ești mai mare, cu atât mai mult să te umilești”. Adică, semnul indiscutabil al măreției autentice, garantate, este modestia, umilința. Valoarea unei persoane se măsoară cu capacitatea sa de a “dispare”, de a se ascunde, de a se sustrage din lumina rampei. Măreția nu trebuie confundată cu imaginea. “O minte înțeleaptă meditează parabolele”. Trebuie subliniat verbul “a medita”, care nu este desigur printre cele mai folosite cuvinte curente… Totuși exercițiul asiduu al meditației ar contribui la modelarea prezumției, la redimensionarea arogantei siguranțe a unor maeștri. Personal, în loc să mă încred în consilieri care au aerul că știu totul, care sunt gata să-mi dea soluții definitive, mă simt liniștit când un oarecare înțelept se încurcă cu… cuvinte ca “dar”, “nu știu”, poate”, “se poate întâmpla”, “dacă nu mă înșel…” Am impresia că de atâtea ori un precaut “mi se pare” valorează mai mult decât un pretențios “este sigur că”.

Când cineva prezintă o afirmație cu un pretențios “este indiscutabil”, am suspiciunea că sau afirmația este discutabilă, sau că responsabilul nu are voința nici curajul de a discuta. Poate este cazul să medităm, în afară de parabole, și asupra criticilor care ne sunt aduse. Și să insistăm până găsim cel puțin o așchie de adevăr, care poate fi util pentru a dezumfla mândria și cel puțin să ne batem pieptul recunoscând deschis eroarea. Cine meditează, devine un pic mai puțin sigur pe el și de propriile judecăți.

Meditația: adică un pic mai puțin fum și un pic mai multă substanță. Un pic mai puțină exteriorizare, și un pic mai multă profunzime. Un pic mai puțină etalare, și un pic mai multă interiorizare. Un pic mai puțin activism frenetic, și un pic mai multă contemplație. Un pic mai puține preocupări obsesive, și un pic mai multă seninătate. Un pic mai puțină căutare a succesului, a aplauzelor, aprobarea altuia, a popularității facile, și un pic mai multă libertate. Cu meditația cad măștile și ne este redat adevărul despre ființa noastră. Devenim săraci, dar autentici. “Apa stinge un foc aprins…” Poate este numai modestia care stinge agresivitatea, oprește spiritul de competiție, împiedică polemicile pizmașe, neutralizează acul înveninat de care dispunem toți (dezarmarea se referă la arsenalele atomice, dar și la limbă…).

“O ureche atentă este aceea care dorește pe cel înțelept…” Și chiar pe alții… Astăzi mai mult ca niciodată este cercetat nu numai unul care să știe vorbi, cât cineva care să fie capabil să asculte. Înțeleptul nu este unul care este mereu gata să vorbească, ci unul înzestrat cu “ureche atentă”. Mai mult decât să intervină asupra tuturor problemelor, de a spune cuvântul său sau să dea soluția “definitivă” la toate chestiunile, să explice și ceea ce nu știe, înțeleptul se preocupă să înțeleagă. Și când este vorba de a înțelege, urechile, nu gura, au rolul de neînlocuit. Problemele, adesea, intră prin gura sigilată… Și soluțiile ies din urechi… “Pomana ispășește păcatele…” Bine înțeles, pomana discretă, generozitatea tăcută, darul fără difuzor încorporat.

Importanța persoanelor neimportante

Citind parabolele lui Isus, în mod spontan este revelat că El era un foarte bun “observator al obiceiurilor” (astăzi ar avea un material nesfârșit, în toate domeniile…). Totuși privirea sa nu se oprește la suprafață, ci pătrunde în profunzime, dezvăluind rădăcina anumitor comportamente în privința vanității și a intereselor. În privința primei parabole, cea a alegerii primelor locuri la ospăț, trebuie observat că astăzi în afară de ceva neprevăzut, nimeni nu se mai expune la figura proastă de a trebui să cedeze primul loc luat abuziv.

Cursa după primele locuri nu se rezolvă în zbor, ci se desfășoară cu mult înainte de sală. Arivismul joacă ale sale cărți cu mult înainte… de masă. Nici un mijloc nu este cruțat pentru a atinge obiectivul: nici picioarele, nici coatele, nici sprijiniri influente, nici manevre obscure. Este puțin important dacă, în spate, în competiția îndârjită, se lasă fâșii de demnitate.

Este apoi parabola-recomandare, adresată gazdei, de a nu invita oameni de rangul său pentru că aceștia sunt în măsură de a se revanșa, ci “pe cei săraci, schilozi, șchiopi, orbi: și vei fi fericit pentru că nu au cu ce să-ți răsplătească”. Adică, alege gratuitatea în locul calculului oportunist. Caută la compania ospățului pe oamenii simpli, care nu contează, fără a te lăsa influențat în alegerile tale de logica puterii și a promovării sociale. Rămâne de precizat că, cu toată evidența, Isus nu spune așa numai pentru a spune… Așa cum nu spune așa numai pentru a spune: “Cine se înalță va fi umilit și cine se umilește va fi înălțat”. Cuvintele sale trebuie luate riguros ad litteram.

Putem sintetiza totul cu o formulă? Iată: dintr-un punct de vedere evanghelic, este important să nu fim importanți.

Ritul latin