Start > Ritul latin > Duminica a IV-a din Advent

Duminica a IV-a din Advent

29 November 2007
976 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a IV-a din Advent (Anul A)

“Ea va naște un Fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru că el va mântui pe poporul lui de păcatele sale” (Mt 1,21)

Sfântul evanghelist Matei ne prezintă azi, anticipat, în duminica IV-a din Advent, nașterea lui Cristos ca pe un fapt miraculos, ca să știm cu ce sentimente sufletești să ne apropiem de ieslea noului născut din Betleem.

Maria zămislește pe Mesia fără ajutor bărbătesc, prin acțiunea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Menționându-l pe Duhul lui Dumnezeu, Matei, ca orice scriitor evreu, se gândește la miracolul vieții care dintru început a dat rodnicie apelor înainte încă de a fi lumină pe pământ (cf. Gen 1,2). Afirmând acest fapt ca pe o nouă creație, mai spectaculoasă decât prima, dar mai învăluită în mister, zămislirea miraculoasă a lui Isus începe să aibă consecințe nebănuite: prima este de a oferi pământului o Fecioară mamă – “Alma-Mater”, superioară Evei dintâi prin călcâiul puternic nimicitor al șarpelui viclean (cf. Gen 3,15) și care va fi binecuvântată de toate neamurile pământului (cf. Lc 1,48). A doua consecință a zămislirii miraculoase a lui Isus se răsfrânge asupra lui Iosif. Maria și Iosif erau logodiți. Conform legii iudaice, prin logodnă era pusă baza contractului căsătoriei definitive. Lipsea doar ceremonia nunții, care culmina cu momentul în care mireasa era condusă la casa mirelui. Legea iudaică nu considera un păcat prea mare relația trupească survenită între cei doi logodnici în timpul dintre încheierea logodnei și nuntă; ba chiar, dacă în acest timp s-ar fi născut un copil, legea îl considera legitim.

Conform uzanțelor legii iudaice, starea excepțională a logodnicei sale i-a creat probleme unice lui Iosif. Nu vedem motivul pentru care Maria nu i-ar fi descoperit chiar ea însăși taina petrecută în sânul ei. Nu vedem motivul pentru care Iosif n-ar fi crezut-o. Mărturia Mariei, pornită dintr-o adevărată și sublimă iubire față de logodnicul ei i-a dat toată convingerea adevărului, fiindcă “cine iubește, nu minte”. Atunci, pentru ce ezită să o mai ia în casa sa? Ezitarea lui Iosif nu provine din faptul că el s-ar fi îndoit de cinstea Mariei, ci tocmai din faptul că a crezut în misterul Întrupării Cuvântului divin relatat de ea și, uimit de măreția lui, rămâne cuprins de frică: cum să o ia în casa sa pe Mireasa Duhului Sfânt și pe mama lui Dumnezeu? Rolul lui Iosif s-a terminat? Cum să o lase, ca să nu se amestece în planurile lui Dumnezeu? Ca să ia el, sărman muritor, ceea ce Duhul Sfânt și-a luat în veci pentru cel veșnic? Dar cum să o lase? “Doamne, se roagă Iosif, ce vrei să fac?” Atunci intervine supranaturalul, fiindcă nici o soluție omenească nu-i dădea un răspuns satisfăcător. Îngerul Domnului îi descoperă rolul său din planul miraculos al lui Dumnezeu: el trebuie să fie tatăl legal al lui Isus, având datoria și cinstea de a-i pune numele. Astfel, cunoscându-și rolul din cadrul sfintei căsătorii, Iosif s-a eliberat de teama care îi stăpânea sufletul și, plin de o fericire mai mare decât îngerească, o ia pe mama lui Dumnezeu în căsuța lui.

Lămuririle, pe care îngerul i le-a dat în continuare lui Iosif, cuprind în sinteză tot planul mântuirii pornit din inițiativa lui Dumnezeu din Vechiul Testament: Isus va mântui poporul de păcatele sale. Atât în Vechiul cât și în Noul Testament expresia “iertarea păcatelor” nu înseamnă numai iertarea totală a unei datorii, ci faptul că își ia asupra sa întreaga acțiune a planului de mântuire a lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul adevărat al apariției lui Isus în lume: înlăturarea zidului despărțitor dintre Dumnezeu și om. A spune Isus și a spune Mântuitor este același lucru. Nașterea lui Isus, viața și activitatea sa, au fost și sunt Emanuel – Dumnezeu cu noi, așa cum spune Isaia.

Din prima lectură reiese clar că Emanuel – Dumnezeu cu noi – este un dar gratuit făcut omului de Dumnezeu Tatăl. Omul, reprezentat de Achaz, refuză să se încreadă mai mult în Dumnezeu decât în forțele și aranjamentele sale omenești… Omul este egoist și egoismul, cu cât este mai accentuat, cu atât mai mult îl secătuiește pe om de comoara credinței…

Iosif și Maria, lipsiți de orice formă și umbră de egoism, acordă planului divin credit total: slujirea deplină în trup și suflet, dovadă a credinței mai mult decât abrahamice și de aceea cel născut din sânul ei va fi, nu numai din neamul lui David ca urmaș credincios al lui Avram, ci chiar mai mult: “Începătorul și desăvârșitorul credinței” (Evr 12,12). (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline – Roma 1981, p. 858).

Semnul lui Emanuel își află perfecțiunea în Cristos, – “sacramentul întâlnirii dintre Dumnezeu și om” – a cărui prezență în Euharistie și în acțiunile liturgice constituie noul semn oferit acelora care acceptă să aibă deplină încredere în Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu mântuiește omul fără concursul omului. Dumnezeu respectă omul, după cum a respectat libertatea preacuratei și a lui Iosif, însă darul lui este mereu deplin, total. (cf. Messale dell’Assemblea Cristiana, p. 26).

A mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu înseamnă a confirma că istoria lumii și-a primit lumina, și-a primit cheia care îi dezleagă misterul existenței: Dumnezeu cu noi, ca apoi noi cu Dumnezeu în veci.

Deci, când ne împărtășim, ne mărturisim credința că Isus este Fiul lui Dumnezeu făcut om și nu un oarecare; credem că este născut din fecioară, fără parte bărbătească, fiindcă în locul acesteia a intervenit minunea naturii divine, ca să ridice prin Isus Fiul Omului ceea ce omul nu poate ridica: păcatul de pe propria conștiință și apoi să-i dea plinătatea harului. Mărturisim că el, Dumnezeu, vrea să fie cu noi ca om, spre a ne afla în el, cu el și prin el identitatea de fii ai lui Dumnezeu, pierdută de Adam. Cristos se află cu noi ca Dumnezeu, spre a nu ne mai pierde ca oameni, spre a ne arăta și nouă, ca lui Iosif, rolul nostru în planul divin al mântuirii: slujitori ai lui Cristos, după cum ne definește sfântul Paul în lectura a II-a, sau, așa cum spune sfântul Petru: “Voi sunteți viță aleasă, preoție regească, națiune sfântă, popor care a devenit un bun al lui Dumnezeu, ca să vestiți faptele mari ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9).

În concluzie, înainte de a-l adora pe cel din iesle, să-l primim cu credință vie pe cel din Euharistie, ca să putem vesti faptele mari ale lui Dumnezeu!

Ritul latin