Start > Ritul latin > Numai înțelepciunea îl poate mântui pe om

Numai înțelepciunea îl poate mântui pe om

11 September 2010
2,066 afișări

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

Este un cuvânt care se repetă mereu și care ne reține atenția în lecturile biblice ale Liturghiei de azi: e cuvântul înțelepciune. Numai înțelepciunea îl poate mântui pe om. Dar ce este înțelepciunea? Această întrebare și-o pun autorii primelor două lecturi luate din Vechiul Testament: regele Solomon în prima lectură luată din Cartea înțelepciunii și regele David în psalmul responsorial.

Omul nu poate da un răspuns la această întrebare. Judecățile oamenilor sunt șubrede și nesigure. Omul abia poate să cunoască câte ceva din realitățile pământului, dar cum ar putea cunoaște el realitățile cerești? Numai Dumnezeu cunoaște secretul înțelepciunii. Numai el știe care este ținta, scopul pentru care l-a creat pe om, și care sunt căile care îl conduc pe om la scopul pentru care a fost creat, pentru ca viața omului să nu se termine cu un eșec, cu un faliment. Dar cine poate să cunoască gândul și voința lui Dumnezeu? Cine poate ști ce este înțelepciunea vieții, dacă Dumnezeu nu i-o descoperă? Toată drama omului din Vechiul Testament, care nu știe care este sensul vieții, e cuprinsă în cuvintele deprimante ale psalmistului pe care le-am auzit în psalmul responsorial: “Anii vieții omului sunt ca iarba care încolțește și înflorește dimineața, iar seara e tăiată și se usucă. Anii vieții noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai robuști la 80 de ani. Și toate realizările cu care se mândrește omul nu sunt decât trudă și durere, căci totul trece iute, iar noi zburăm”. Singura înțelepciune pe care o descoperă omul cu mintea sa în fața acestei situații disperate, fără ieșire, e cea exprimată de mai multe ori în cărțile Vechiului Testament: să mâncăm, să bem, să ne distrăm, căci mâine vom muri. Să profităm de puținii ani care ne sunt dați să-i trăim. Pentru a arăta cât e de iluzorie înțelepciunea omului fără Dumnezeu și fără perspectiva unei alte vieți după viața aceasta, un rabin spunea într-un midraș, într-o predică în care comenta cuvintele din cartea Qohelet, 5,14: “Gol am ieșit din sânul mamei, gol mă voi întoarce în sânul pământului”, această fabulă. O vulpe s-a apropiat într-o zi de o vie înconjurată cu un gard de piatră, în care se găsea doar o mică gaură. Trei zile a postit vulpea ca să slăbească și să se poată strecura în vie prin gaura aceea. După ce a intrat, a mâncat atâția struguri că s-a îngrășat, punând la loc kilogramele pierdute cât postise. Când să iasă, și-a dat seama că nu mai putea ieși afară. Trei zile a trebuit să postească din nou ca să slăbească și să poată ieși afară din vie prin gaura îngustă prin care intrase. Odată ieșită, a privit îndelung via, zicând: “Vie, viișoară, cât de frumoasă ești tu, și cât de dulci sunt strugurii tăi! Dar ce folos am avut de ei? Cum am intrat, așa am ieșit.”

În fața acestei constatări amare, omul Bibliei se refugiază în rugăciune. L-am auzit pe psalmist implorându-l pe Dumnezeu: învață-ne, Doamne, să ne numărăm bine zilele, ca să dobândim înțelepciunea inimii. Dă-ne acea bucurie care umple inima omului care știe pentru ce trăiește și mai ales știe pentru ce moare. Răspunsul la întrebarea pusă în prima lectură și în psalm ni-l dă Cristos în Evanghelia Liturghiei de astăzi. De fapt, Vechiul Testament este o așteptare, o întrebare, iar Noul Testament în întregime este o împlinire, un răspuns pe care Dumnezeu îl dă omului. Prin Cristos, Dumnezeu își descoperă gândul și voința, ne arată ce este înțelepciunea. El ne arată că viața omului nu e doar un fir de iarbă care dimineața încolțește și seara se usucă, nu sunt 70 sau 80 de ani de suferință și de trudă după care omul trece în neființă. Omul își continuă viața după moartea trupului. Isus ne arată și calea de urmat spre a dobândi viața veșnică pentru ca viața pământească să nu se încheie cu un eșec. “Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu… Dacă vine cineva la mine și nu-l urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe soția sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul meu”. Aceasta este înțelepciunea creștină, în totală contradicție cu înțelepciunea lumii: purtarea crucii pe urmele lui Cristos, acea cruce care, cum spune apostolul Pavel, pentru iudei este scandal, iar pentru păgâni nebunie, dar pentru cei care se mântuiesc este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Cuvintele lui Isus poate ne sperie, ne șochează, ne scandalizează. Cum? El desființează porunca a patra care cere copiilor să-și iubească părinții? El, care ne poruncește să-i iubim și pe dușmanii noștri, ne cere să-i urâm pe cei dragi din familie? De fapt prin aceste cuvinte șocante, Isus ne spune că nici o iubire nu trebuie pusă mai presus de iubirea față de el: că orice iubire, inclusiv iubirea dintre soți, dintre frați și surori, dintre părinți și copii trebuie, să treacă prin el, că atunci când e vorba de a-l urma pe el, de a urma învățăturile Evangheliei, trebuie să sacrificăm totul, dacă e cazul, chiar și viața noastră, și pe cei dragi.

Cristos este radical și exigent. El nu îngăduie în viața creștinului, care vrea să-l urmeze pe el, compromisurile, jumătățile de măsură, ezitările, ușurătatea. Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Fragmentul evanghelic de azi urmează după parabolele ospățului de nuntă la care invitații au refuzat să vină, scuzându-se: unul că merge să-și vadă ogorul pe care l-a cumpărat, altul că și-a cumpărat cinci perechi de boi pe care trebuie să-i încerce, altul că s-a însurat. Noi nu ne mai rugăm lui Dumnezeu ca Solomon să ne descopere înțelepciunea inimii, căci ne-a descoperit-o Cristos, o cunoaștem, ci ne rugăm: Ajută-ne, Doamne, să-l urmăm pe Cristos cu crucea în spate, să ne îndreptăm cu curaj spre viața veșnică și astfel să ne trăim cu înțelepciune anii vieții noastre pământești.

Ritul latin