Duminica a II a din Advent
Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Advent (Anul C)
Omul, creatura cea mai minunată, a lui Dumnezeu, înzestrat cu înțelepciune și voință, în fața unor momente mai importante din viață a știut să se pregătească pentru a face față imprevizibilului, neprevăzutului din viitorul mai îndepărtat sau mai apropiat. Atunci când se naște un copil, tata și mama se pregătesc prin amenajarea camerei micuțului, cumpără un pătuț, haine; soțul are grijă de mămica însărcinată etc. Atunci când facem o călătorie ne pregătim cu haine, hrană și echipamente. Copilul pentru a merge la școală se pregătește cu: cărți, caiete, penar, care toate trebuie să fie așezate ordonat în ghiozdan. Logodnica și logodnicul se pregătesc pentru căsătorie. Sportivul se pregătește cu mult efort, zel și renunțări pentru a fi în formă maximă în ziua marelui campionat. Putem afirma, fără să greșim, că omul știe să se adapteze la condițiile de viață și știe să pregătească etapele importante din această viață.
Despre venirea Mântuitorului, Dumnezeu a vorbit în multe rânduri și în multe feluri (cf.Erv 1,1), prin gura unor oameni special aleși pentru o astfel de misiune; însă acești misionari ai Domnului nu au fost întotdeauna bine primiți și văzuți de popor. Despre un astfel de om încărcat cu mesajul lui Dumnezeu am auzit vorbindu-se în evanghelia duminicii de astăzi; este vorba despre Ioan Botezătorul cel care a pregătit calea Domnului (“iar tu copile profet al Celui Preaînalt te vei chema căci vei merge înaintea Domnului să pregătești căile sale”) asemenea unui herald care prin glasul său pregătește venirea unui mare rege. Ioan este ultimul dintre profeți și primul ucenic al Mântuitorului; el este cel care închide Vechiul Testament și deschide Noul Testament. Ca reprezentant al antichității el se naște din părinți bătrâni, ca vestitor al timpurilor noi el se arată profet din sânul mamei sale.
Într-un punct bine determinat al istoriei – în anul al cinsprezecelea al domniei lui Tiberiu – cuvântul Domnului s-a îndreptat spre un om, spre Ioan care se afla în pustiu. Deșertul este un ținut nelocuit, nepopulat, lipsit de vietăți și de vegetație. Omul aflat într-o astfel de regiune nu se poate bucura de pomi încărcați cu fructe, stomacul nu se desfată cu mâncăruri alese, întreg corpul îți este bătut de soare și, nici măcar urmele făcute de pașii tăi nu se mai cunosc din cauza nisipului și a furtunilor de nisip care se stârnesc înghițind totul în calea lor. Deșertul a jucat un rol decisiv în istoria lui Israel. Dumnezeu a pregătit poporul israelit, ieșit din robie, pentru a intra în țara Canaanului. Timp de 40 de ani poporul a peregrinat prin pustiu, s-a purificat, s-a curățat de necredința sa. Această călătorie lungă a reprezentat proba de foc pentru credința israeliților în Dumnezeul lor.
Drumul petrecut în pustiu este calea credinței către lumina supremă. De la primii pași prin pustiu, criza credinței începe să se încolăcească ca un șarpe în inima poporului: “de ce ne-ai scos să murim în pustiu?” (Ex 14,12); “Cine ne va putea să ne dea carne ca să mâncăm? Ne aducem aminte de peștele pe care-l mâncam în Egipt, de castraveți, de pepeni, de praz, de ceapă și de usturoi!”(Num 11,5). Poporul avea tentația de a se opri, de a abandona călătoria și de a se întoarce la vechiul confort.
Și Isus a fost în pustiu, a locuit sub cerul liber timp de 40 de zile și 40 de nopți mai înainte de a-și începe activitatea publică. Ioan Botezătorul locuind în pustiu și-a aprofundat misiunea sa și relația cu Domnul.
Ioan Paul al II-lea definea omul ca “pelerin al absolutului”. Fiind pelerin, omul, trebuie să străbată un drum al credinței care este aspru și anevoios în același timp. Astăzi lumea traversează un nou deșert. Amenințările care îi pândesc pe pelegrini sunt aceleași ca cele de odinioară: deziluzii din cauza dispariției lui Dumnezeu, apariția unor noi “”zei care-și reclamă obolul de adorație, și ispita de a ne opri din calea anevoioasă a credinței pentru a ne întoarce la confortabilul și bogatul Egipt.
Să facem un exercițiu al imaginației și să-l vedem pe Ioan în localitatea noastră strigând: “Pregătiți calea Domnului , drepte faceți cărările lui!” Cu ce ochi l-am privi? Nu l-am considera un om scos din minți? Un deplasat? Nu am râde de el? Ioan este preocupat de pregătirea căii și cu netezirea cărărilor, așa cum în Orient se pregăteau “căile imperiale”. Văile erau astupate pe cât posibil pentru ca oamenii și căruțele să poată trece peste urcușuri. Orice munte și orice deal era prefăcut în loc neted pentru a face posibilă o călătorie mai rapidă. Căile strâmbe erau îndreptate, drumurile zgrunțuroase erau netezite. Și pe timpul comunismului se pregătea calea președintelui, nu printr-o transformare totală a drumurilor și a peisajelor, ci prin cârpeli care încântau ochiul cu false utopii ce rămâneau doar false amăgiri. În noi, în viața noastră avem ceva fals, sucit, strâmb, invers? Termenul grecesc “skolios” este utilizat în medicină pentru denumirea scoliozei, o boală care constă în poziția strâmbă a oaselor. “Scolioza” sufletească o facem dacă picioarele noastre calcă pe drumurile greșite propuse și supraevaluate de mentalitatea postmodernă. Ioan ne-a arătat calea, a descoperit (dezvelit) păcatul și de aceea i-a avertizat pe oameni să-și rezolve problemele lor.
Lumea de astăzi cunoaște multe străzi și drumuri celebre: Champs Elysees, Via Appia, Walt Street, Via Gorkij, Via della Conciliazione… însă Ioan nu ne conduce pe niciuna dintre ele. El ne arată calea care duce spre noi înșine, spre Cristos și calea care duce spre biserică. Ne place să măturăm această cale? De multe ori calea pe care calcă picioarele noastre trebuie îndreptată (prin schimabarea direcției de mers de la rău spre bine și de la bine spre mai bine); gropile din viața proprie trebuiesc astupate (prin practicarea virtuților); munții mândriei și dealurile orgoliului așteaptă să se plece la cel mai mic gest al nostru.
Creștini, să ne pregătim pentru venirea Omului – Dumnezeu nu prin somn ci veghind cu credință pentru ca așteptarea noastră să ne găsească drepți în fața Domnului!
pr. Ioan Balan