Start > Ritul bizantin > Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

31 October 2009
1,304 afișări

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro
Duminica a V-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXII-a după Rusalii)

Iubiți credincioși,

Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, pe care astăzi Sfânta Maică Biserică o propune spre meditație tulbură viața noastră comodă. A trăi doar pentru avere și a te închide în fața săracului este una dintre cele mai periculoase ispite: aceea de a te simți mulțumit, de a putea face mai bine decât Dumnezeu, Isus revelându-ne, prin această parabolă, o soartă teribilă ce este rezervată celor care trăiesc în astfel de iluzii.

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră și vizon…” Fiecare dintre noi este acest om despre care vorbește Isus. Nouă ne este adresată parabola, celor care trăim într-o societate ce devine pe zi ce trece o societate de consum, de opulență, fiindu-ne greu să ne identificăm cu Lazăr, care, din contră, reprezintă omul străzii, canalului, victima celor care trăiesc în bunăstare. Săracul se numește Lazăr și înseamnă “Dumnezeu ajută”. Este un lucru curios: aceasta este singura parabolă în care un personaj poartă un nume propriu. Luca, de altfel, este foarte atent cu cei ce sunt săraci, căci ei sunt “aleși și fericiți”, pentru că Dumnezeu ascultă strigătul lor și îi ajută.

Totodată, protagonistul principal este bogatul anonim. Asupra lui se îndreaptă reflectoarele, toate privirile; el este cel care din iad inițiază un dialog “strigat” cu Avraam, în zadarnica tentativă de a-i salva pe cei dragi ai lui. Acestuia creștinii au încercat să-i dea un nume propriu “Bogatul”. Oricum, acest bogat sunt eu. Căci numai dacă în acest mod citim pericopa de astăzi, identificându-ne cu bogatul, Cuvântul Domnului ar însemna ceva pentru noi, ne-ar trezi atenția.

Lazăr șade la poarta noastră și, dacă nu la poartă, fără îndoială la fereastră, la fereastra care se deschide spre lume: televizorul. Săracii se arată continuu în casele noastre, în știri, în telejurnale. Și nu numai prin imagini, ci și prin veștile pe care agențiile umanitare ni le oferă asupra sărăciei din lumea întreagă. Sunt și multe istorii despre sărăcii cotidiene, din țara noastră, din orașul nostru, din cartierul nostru. Cum reacționăm în fața acestor de provocări? Facem fel și fel de comentarii, poate exprimăm judecăți, dar…, apoi ne reîntoarcem la activitățile noastre, la afacerile noastre, la serviciile noastre, refugiindu-ne în micile sau marile noastre probleme, lăsând tot ceea ce am văzut în afara grădinii noastre, dincolo de poarta casei noastre.

Ceea ce ne atrage mai mult atenția în parabola lui Isus este indiferența absolută a bogatului față de Lazăr, pusă în evidență de contrastul dintre cele două nivele de viață: unul îmbrăcat în vizon, cu mese încărcate de mâncare, altul, acoperit de răni, ce moare de foame. Între cei doi există deja o prăpastie ce va fi revelată pe deplin în a doua scenă a parabolei, după moarte. De multe ori noi nu ne dăm seama de această prăpastie, de cât de mult ne desparte indiferența față de sărăcia altuia. Ceea ce vedem la televizor este numai ficțiune, spectacol de la distanță. Tot ceea ce auzim nu ne privește pe noi. Alții sunt cei care trebuie să se preocupe: Statul, Biserica, Asociațiile voluntare străine. Ca și cum străinii care vin la noi ca voluntari nu sunt și ei tot oameni în carne și oase ca și noi. Nimeni nu se mișcă să facă ceva pentru cel care este mai sărac decât el. Între noi și săraci nu există nici o legătură.

Dar, pentru a face ceva cu adevărat pentru alții, ar trebui să întâlnim cu adevărat mizeria și suferința, să coborâm în mijlocul ei, nu este suficient să auzim despre ea la televizor. Iată ce spune Abbe Pierre, fondatorul comunității Emmaus, comunitate ce se ocupă de cei săraci.Aveam 12 ani și pentru că tatăl nostru nu era niciodată acasă duminica dimineața, a devenit un mister pentru mine. Pe vremea aceea locuiam la un colegiu iezuit și, într-o duminică în care nu aveam catechism tata i-a zis mamei: “Astăzi îi voi duce cu mine pe Léon și Henri”. Am traversat orașul pentru a ajunge la un grup de case locuite de persoane în vârstă și foarte sărace, la periferia Lionului. Acolo am întâlnit 5 sau 6 prieteni de-ai tatălui meu, printre care și câțiva patroni, un general ieșit la pensie, cu toții membri ai unei asociații care și-au asumat obligația de a veghea la moartea săracilor până la înmormântarea lor.

Asociația însă, și-a schimbat misiunea. Acum membrii și-au dat jos geaca, și-au suflecat mânecile și au început, la circa 40 de bătrâni păduchioși, să le taie părul, să-i bărberiească, să-i spele, vorbind cu ei căutând o modalitatea de ai scoate din starea în care se găseau.

În timp ce ne întorceam acasă, tatăl nostru ne repeta ceea ce sfântul Vincențiu de Paoli a spus: “Vedeți cât este de greu să ajuți pe cei care suferă cel mai mult?”.

În duminica aceea, am întâlnit pentru prima dată mizeria, dar mi-a rămas pentru totdeauna în minte. Numai experiențe ca și aceasta ne pot face să ieșim din indiferență.

Ceea ce scapă atenției noastre, atunci când trăim indiferenți, este faptul că în epoca globalizării, responsabilitatea mizeriei altora este și responsabilitatea noastră. De aceea nu putem fi dezinteresați. Trebuie să ne asumăm responsabilitățile noastre și să recunoaștem că există o legătură cu săracul ce ne stă alături. Dacă continuăm să fim indiferenți, dacă continuăm, să ridicăm ziduri între noi și ei, ne izolăm tot mai mult față de ceilalți semeni ai noștri aici și, zice parabola, chiar și după moarte.

Degeaba bogatul din infern cere ajutor lui Lazăr. Se adresează lui Avraam. Nici după moarte nu are o privire directă spre Lazăr. În realitate el este și mai închis în egoismul său. Se gândește la Lazăr doar ca la unul de care se poate folosi când îi comandă unul mai puternic decât el, Avraam, pentru a-și satisface nevoința sa. Chiar și cererea de intervenție în familia sa apare ca un act de egoism. El cere o probă materială, întoarcerea la viață a unui mort, pentru ca frații săi să-și poată, liniștiți, salva viața veșnică. Iată o situație disperată; cine s-a gândit numai la el însuși, nu poate să continue decât să se gândească la sine însuși și, în propriul egoism, găsește infernul, adică separarea de ceilalți, de ceilalți pe care toată viața sa nu i-a văzut ca oameni, ca semeni ai lui, ci doar ca lucruri ce puteau fi manipulate.

Iubiți credincioși,

Dacă ne-am opri aici cu meditația noastră, ar însemna să rămânem doar la nivelul Vechiului Testament. Parabola ar fi doar un frumos îndemn la a nu trăi în egoism, ci a învăța a împărți cu alții și dificila artă a prieteniei. Dar Isus sau, mai bine, Luca, pare că face în această parabolă aluzie la “Unul din morți” care s-a întors cu adevărat. Este Isus acel om care s-a întors la viață, mai mult, a înviat. Și cu toate acestea, El nu a reușit să ne convingă pe bogații care am putea fi chiar noi, mai mult îl ignorăm total. Dar El, la fel ca Lazăr, mai “zace” înaintea porții noastre. Nu din întâmplare Isus, în Evanghelie, s-a identificat cu săracul, care stă mereu la poarta inimii noastre, în tăcere, cerșind mântuirea noastră.

Iată de unde ar trebui să învățăm să împărțim cu alții: de la Isus, în sensul că înainte de toate trebuie să-l primim pe Isus și prin El pe om, fratele nostru. Astăzi, tot mai mulți creștini caută o morală fără Evanghelia lui Isus, fără să mai spere în Înviere. Dar această parabolă, indirect, pare a ne spune că cine se gândește să trăiască un creștinism fără Cristos este la fel cu cel care se veselește cu bunurile celui care le-a furat.

Dacă deschidem casa inimii noastre lui Isus, care este mereu afară, cerșind fără face zgomot, fără a protesta sau a striga, atunci vom ști să întâlnim privirea săracului Lazăr și vom putea trece de la egoism la împărțire, de la infern la sânul lui Avraam.

Îți mulțumim, Doamne, pentru această pericopă evanghelică. Tu nu condamni bogatul pentru că este bogat, nici nu îl înalți în slavă pe sărac pentru că este sărac. Condamni bogatul pentru că este închis în bogățiile sale făcându-se că nu-l vede pe sărac, ignorându-l, și îl înalți pe sărac pentru, că în sărăcie fiind, nu și-a pierdut credința, ci e credincios numelui său. Lazăr, ce înseamnă “Dumnezeu ajută”, a continuat să creadă când nu mai avea nici o speranță. Doamne, astăzi nu-ți cer bogăția, nici nu invoc sărăcia. Dă-mi ceea ce îmi trebuie pentru misiunea pe care mi-o încredințezi, dar, mai mult, dă-mi o inimă atentă cu fratele care trece pe lângă mine, pentru ca, atent cu el, să pot să Te întâlnesc pe tine. Amin.

Ritul bizantin