Start > Ritul latin > Aceasta e casa lui Dumnezeu

Aceasta e casa lui Dumnezeu

9 November 2008
991 afișări

Autor: pr. Anton Lucaci
Copyright: Radio Vatican
Sfințirea Bazilicii din Lateran

E ziua Domnului. Anul acesta, în locul duminicii a XXXII-a din Timpul liturgic ordinar, se celebrează sărbătoarea bazilicii din Lateran, catedrala Romei, dedicată inițial Preasfântului Mântuitor și apoi Sfântului Ioan Botezătorul. A fost ridicată de papa Melchiade între anii 311 și 314 pe terenul donat în acest scop de împăratul Constantin, alături de palatul Lateran, care fusese reședință imperială și a devenit sediul episcopului Romei. În această bazilică s-au ținut cinci concilii ecumenice în anii 1123, 1139, 1179, 1215 și 1512. Bazilica Laterană este considerată “mama și capul tuturor bisericilor din orașul Roma și din lumea întreagă” cum spune inscripția în limba latină de la intrare: “Omnium ecclesiarum Urbis et Orbis mater et caput”. Sărbătoarea dedicării acestei bazilici a fost mai întâi o sărbătoare a orașului Roma, dar nu peste mult timp a fost extinsă la toate bisericile de rit roman sau latin, ca semn al iubirii și unirii cu catedra lui Petru, despre care Sfântul Ignațiu din Antiohia mort martir la Roma în timpul împăratului Traian, în anul 107 scrie că “universo caritatis coetui praesidet” – “stă în fruntea tuturor celor adunați de dragoste”, adică a întregii creștinătăți. Sfântul Cezar de Arles se adresa credincioșilor săi spunându-le: “Cristos ne-a ajutat, fraților preaiubiți, să cinstim astăzi cu nespusă bucurie ziua de naștere a acestei biserici, dar nu uitați că noi trebuie să fim templul adevărat și viu al lui Dumnezeu” (Sermo 229).

Se știe că încă din timpul apostolilor creștinii obișnuiau să se întâlnească în anumite locuri pentru a se ruga împreună, pentru a proclama și asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a participa la celebrarea Euharistiei, memorialul morții și învierii lui Cristos. Ei împlineau astfel testamentul lui Isus: “luați și mâncați din aceasta toți; luați și beți din acesta toți; faceți aceasta în amintirea mea”.

La început aceste reuniuni se țineau în case particulare și pentru faptul că Biserica nu era recunoscută, dar creștinii au căutat să obțină recunoașterea dreptului de a avea lăcașuri de închinare. Astfel, se amintește un fapt petrecut la începutul secolului al III-lea, când împăratul Alexandru Sever dă dreptate comunității creștine într-un proces împotriva cârciumarilor care se opuneau la transformarea unui local în locaș de cult.

Oricum, la procesul Sfântului Iustin filozoful și al însoțitorilor săi din anul 165/166, prefectul Rusticus a întrebat: “Unde vă adunați voi?” Iustin a răspuns: “Fiecare unde poate și unde preferă; tu crezi că noi ne adunăm într-un singur loc, dar nu este așa, deoarece Dumnezeul creștinilor, care este nevăzut, nu este prezent doar într-un anumit loc, ci El umple cu prezența sa cerul și pământul, și credincioșii săi îi aduc laudă și preamărire în orice loc”(Actele martiriului Sfântului Iustin și al Însoțitorilor săi). În răspunsul său răspicat, marele apologet Iustin repetă în fața judecătorului ceea ce Isus spusese femeii samarinene la fântâna lui Iacob: “Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe tatăl nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. Voi adorați ceea ce nu cunoașteți. Noi adorăm ceea ce cunoaștem, pentru că mântuirea vine de la iudei. Însă vine ceasul – și chiar acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (In 4, 21- 24).

Cu toate acestea avem biserici, lăcașuri de cult, avem bazilici, avem catedrale, iar la 9 noiembrie sărbătorim dedicarea adică destinarea exclusivă pentru cultul divin a Bazilicii din Lateran. Liturghia sărbătorii are rugăciuni și lecturi biblice proprii: Ez 47,1-2.8-9.12; Ps 45; 1 Cor 3,9b-11.16-17; In 2,13-22.

Ce reprezintă pentru liturgie și pentru spiritualitatea creștină dedicarea unei biserici și existența însăși a bisericii înțeleasă ca loc de cult?

Pentru a răspunde, îl vom urma pe părintele capucin Raniero Cantalamessa, de zeci de ani predicator al Casei Pontificale, care propune să se pornească de la aceste cuvinte ale lui Isus, deja citate mai sus și luate din Evanghelia după Ioan: “A venit momentul în care adevărații închinători îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, pentru că Tatăl astfel de adoratori își caută.”

Isus învață că templul lui Dumnezeu este, în primul rând, inima omului care a primit cuvântul său. Vorbind despre sine și despre Tatăl Isus spune: “Dacă cineva mă iubește…Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (In 14, 23). Iar Paul scrie creștinilor din Corint: “Nu știți voi, oare, că sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” (1Cor 3,16) Așadar, templul nou al lui Dumnezeu este credinciosul. Dar locul prezenței lui Dumnezeu și al lui Cristos este și acolo “unde doi sau trei sunt reuniți în numele lui” (Mt 18,20). La rândul său conciliul Vatican II ajunge să numească familia creștină o “biserică domestică” (Lumen Gentium, 11), adică un mic templu al lui Dumnezeu, tocmai pentru că, datorită sacramentului căsătoriei ea este, în gradul cel mai înalt, locul în care “doi sau mai mulți” sunt reuniți în numele său.

Atunci, pentru care motiv noi creștinii dăm atâta importanță bisericii, lăcașului de cult, dacă fiecare din noi îl poate adora pe Tatăl în duh și adevăr în propria inimă, sau în casa sa? Pentru ce această obligație de a ne duce în biserică în fiecare duminică? Răspunsul stă în faptul că Isus Cristos nu ne mântuiește separat unii de alții. Învață conciliul Vatican II în constituția dogmatică despre Biserică: “În orice timp și în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de El și săvârșește dreptatea (cf Fap 10,35). Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfințească și să-i mântuiască pe oameni nu individual și fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-L cunoască în adevăr să-L slujească în sfințenie”. Deci Isus a venit să-și formeze un popor, o comunitate de persoane în comuniune cu El și între ele” (Lumen Gentium nr. 9).

Ceea ce este casa, o locuință proprie, pentru o familie, este biserica pentru familia lui Dumnezeu. Este semnul vizibil al comunității creștine. Nu există familie, fără o casă.

Unul din filmele neorealismului italian este intitulat “Acoperișul” scris de Cesare Zavattini și condus de regizorul Vittorio de Sica. Doi tineri, săraci și îndrăgostiți, se căsătoresc, dar nu au o casă proprie. La periferia Romei, după cel de-a II-lea Război mondial, plănuiesc să-și construiască una, luptând împotriva timpului și a legii, – în cazul când construcția nu ajungea la acoperiș până la coborârea serii, era demolată. Când la sfârșit, este pus acoperișul, tinerii sunt siguri că au o casă și o intimitate proprie, se îmbrățișează fericiți; sunt o familie.

Oricine a putut vedea repetându-se această istorie în atâtea cartiere din orașele noastre, sau în sate și cătune care nu aveau o biserică proprie și locuitorii au trebuit să-și construiască una. Solidaritatea, entuziasmul, bucuria de a lucra împreună cu preotul pentru a da comunității un loc de închinare și de întâlnire sunt istorii adevărate și fiecare din ele ar merita un film ca cel al regizorului italian. Lăcașul de închinăciune, dă unitate și identitate acelei comunități.

Trebuie însă să evocăm și un fenomen dureros: abandonarea crescândă, uneori în masă, în unele țări europene, dar și în România, a frecventării bisericii și prin aceasta a Liturghiei duminicale. Statisticile privind practica religioasă sunt ceva de plâns. Nu e adevărat întotdeauna că cine nu merge la biserică, acela a pierdut credința. Nu, doar atât că se înlocuiește religia instituită de Cristos cu una “croită de fiecare”. În America spun “pick and choose”, ia și alege, așa cum se face la marile magazine. Lăsând la o parte metafora, se constată că fiecare își face o idee a sa despre Dumnezeu, despre rugăciune și se simte liniștit cu ea. Se uită, în acest mod, că Dumnezeu s-a revelat în Cristos, că Isus Cristos a predicat o Evanghelie, a întemeiat o ekklesìa-biserică, adică o adunare de convocați, a institut sacramente, ca semne și mijloace ale prezenței sale și ale mântuirii. A nesocoti toate acestea pentru a cultiva o imagine proprie despre Dumnezeu, expune omul la subiectivismul cel mai total. Nu se mai confruntă cu nimeni altul decât cu sine. În acest caz, da, se verifică ceea ce spunea filozoful german Feuerbach: “Dumnezeu se reduce la proiecția propriilor nevoi și dorințe; nu mai este Dumnezeu care creează omul după chipul său. Dar este un dumnezeu care nu salvează!

Desigur, o religiozitate constând doar din practici exterioare nu servește la nimic; Isus combate aceasta de-a lungul Evangheliei. Însă nu există contrast între religia semnelor și a sacramentelor și cea intimă și personală, între rit și spirit. Marile genii religioase – ne gândim la Augustin, Pascal, Kierkegaard și mulți alții – erau oameni de o interioritate profundă și foarte personală și în același timp erau inserați într-o comunitate, frecventau biserica lor, erau practicanți.

În cartea sa Confesiuni (VIII,2), Sfântul Augustin povestește cum s-a petrecut convertirea de la păgânism a marelui retor și filozof roman Victorin. Convins de acum de adevărul creștinismului, îi spunea preotului Simplician: “Să știi că eu sunt deja creștin”. Simplician îi răspundea: “Nu cred până nu te văd în biserica lui Cristos”. El replica: “Ce, pereții sunt cei care ne fac creștini?” Și situația a durat așa neschimbată mult timp. Însă într-o zi Victorin a citit în Evanghelie cuvintele lui Isus: “Cine se va rușina de mine în lumea aceasta și eu mă voi rușina de el înaintea Tatălui meu”. A înțeles atunci că respectul uman, gândul și teama de ceea ce vor spune colegii săi îl făceau să nu meargă la biserică. Atunci s-a dus la Simplician și i-a spus: “Să mergem la biserică, vreau să mă fac creștin”. Cred că această istorie are ceva de spus și astăzi mai multor persoane din lumea culturii și nu numai.

Încheiem cu Psalmul 26, în care rugăciunea omului credincios devine căutare și dorință nestăvilită după Dumnezeu. Prezența lui se descoperă în templu prin jertfă, rugăciune, implorare, împlinirea legii. Este o rugăciune de speranță în Dumnezeu pentru ceasul în care orice nădejde omenească ne părăsește: “Un lucru cer de la Domnul și-l doresc fierbinte: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să mă bucur de frumusețea Domnului cercetând lăcașul său” (v.6).

Ritul latin