Start > Ritul latin > Împărăția lui Dumnezeu

Împărăția lui Dumnezeu

23 November 2007
2,004 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIV-a de peste an - Cristos, Regele Universului (Anul C)

În Cuvântul Evangheliei care ne prezintă tema zilei, noi am cântat: “Binecuvântată este Împărăția Sa care vine”. De fapt, Sărbătoarea lui Cristos Rege ne apare în anul acesta ca o sărbătoare deosebită a Împărăției lui Dumnezeu. De câte ori nu am auzit noi vestindu-se această realitate a Împărăției lui Dumnezeu, în cursul acestor trei ani liturgici care se încheie astăzi: “Împărăția lui Dumnezeu este asemenea unei semințe; se aseamănă cu un ogor, cu o comoară ascunsă, cu un banchet; Împărăția lui Dumnezeu este aproape; Împărăția lui Dumnezeu se află printre voi, în mijlocul vostru!” Astăzi, în sfârșit, putem acorda acestei sărbători toată atenția noastră.

În Evanghelia lui Matei aflăm expresia: “Împărăția cerului”, însă și aici este vorba de una și aceeași realitate. Matei, care scrie pentru creștinii proveniți din iudaism, evită a rosti Numele lui Dumnezeu, înlocuindu-l, așa cum făceau evreii, printr-o perifrază. Prin urmare, Împărăția cerului nu indică un anumit lucru ce există numai în cer, adică dincolo de realitatea acestei lumi, ci ceva care se află în lume, chiar dacă nu este din această lume (Ioan 17,15-16). În lecturile de astăzi aflăm o a treia expresie: “Împărăția lui Cristos”, “El ne-a izbăvit de puterea întunericului și ne-a strămutat în Împărăția dragostei Fiului Său”, “Adu-ți aminte de mine când vei fi în împărăția Ta”.

Aici se amintește încă odată aceeași realitate: Împărăția lui Dumnezeu este numită Împărăția lui Cristos pentru că și-a aflat în Cristos deplina și definitiva ei actualizare. Prin urmare, cele trei expresii indică una și aceeași realitate, însă care o fi această realitate? Ce înseamnă acea împărăție misterioasă care nu este din această lume? … Putem răspunde la aceste întrebări mai întâi de toate prin ceea ce nu este: Împărăția lui Cristos nu este o împărăție politică sau juridică așa ca toate împărățiile lumii acesteia.

Acest cuvânt, Împărăție, este un cuvânt rostit la activ și înseamnă stăpânirea lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu este Suveranitatea lui Dumnezeu care coincide cu voința și cu Sfințenia lui Dumnezeu: “Vină Împărăția Ta”, este ca și cum ai spune: “facă-se voia Ta!” Și tocmai de aceea se cheamă tot atât de bine: Împărăția Adevărului, Împărăția Dragostei, Împărăția Sfințeniei și a Dreptății. În concepția de Împărăție a lui Dumnezeu se află toată forța, vitalitatea și sfințenia care caracterizează imaginea biblică a lui Dumnezeu. Pentru un credincios obișnuit cu limbajul Scripturii, chiar și numai rostirea acestui cuvânt ar trebui să-l facă să tresalte de bucurie.

Această idee de Împărăție a lui Dumnezeu are și o semnificație pasivă, care îl privește pe om. Așa cum spuneam, în sens activ, indică Voința lui Dumnezeu; în sens pasiv, arată acceptarea aceleiași voințe, care se realizează în acceptarea creaturii și în a se folosi de toate lucrurile după Voința și planul lui Dumnezeu. Tocmai prin aceasta Împărăția lui Dumnezeu a devenit Împărăția lui Isus Cristos, fiindcă prin ascultarea Sa, până la moarte, Isus a acceptat întreaga Voință a lui Dumnezeu, din care cauză a devenit chiar Rege și Stăpân, și de acum înainte cauza lui Dumnezeu printre oameni se va numi “Isus Cristos”. Se înțelege deci pentru ce după Paști, apostolii nu au mai predicat despre Împărăția lui Dumnezeu, ci numai despre Împărăția lui Isus Cristos, răstignit și înviat: “Noi îl predicăm pe Isus cel răstignit” (1Corinteni 1,23).

Ceea ce li se părea unor învățați o anomalie și o lipsă de continuitate în trecerea de la Isus la Biserică, în realitate este lucrul cel mai lămurit și mai consecvent. Cu Paștele, Isus a devenit pentru noi puterea lui Dumnezeu (1Corinteni 1,24). El însuși a devenit începutul și modelul Împărăției. Cu gândul la acest grandios eveniment, Apocalipsul cântă: “Îți mulțumim Doamne, Atotputernice, care ești, care erai și care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare și ai început să împărățești” (Apocalips 13,17).

Despre această Împărăție a lui Dumnezeu, a cărei semnificație o cunoaștem, Evanghelia ne spune trei lucruri oarecum contradictorii: că ea este aproape, și se află chiar în mijlocul nostru (Marcu 1,15; Luca 17,21); că trebuie să vină: “Vie Împărăția Ta”; că trebuie s-o căutăm noi înșine: “Căutați mai întâi de toate Împărăția lui Dumnezeu!” În realitate toate aceste trei lucruri sunt adevărate și actuale chiar și în zilele noastre. Împărăția lui Dumnezeu se află deja printre noi, pentru că Isus se află în Biserică cu cuvântul, cu Sacramentele și mai ales cu Duhul său. Celor care după Paști îl întrebau: “Doamne, în vremea aceasta ai de gând să așezi din nou Împărăția lui Dumnezeu?” El le-a răspuns: “Voi veți primi putere când se va pogorî Duhul Sfânt peste voi”. Aceasta ca și cum ar fi spus că Împărăția lui Dumnezeu se realizează oriunde se află ucenici, care prin puterea Duhului Sfânt îl mărturisesc pe Cristos.

Deci este adevărat că Împărăția lui Dumnezeu trebuie să vină, și tot atât de adevărat este că ea trebuie să vină în mai multe sensuri: în sensul moral și istoric, fiindcă oamenii și instituțiile sunt încă departe de a se orienta după Voința lui Dumnezeu și după felul de viață al lui Isus Cristos; în sensul escatologic, pentru că noi așteptăm ziua în care se va instaura Împărăția, când ea va fi prezentată Tatălui, și când vor apărea ceruri noi și un pământ nou; așteptăm momentul în care se va spune: “Veniți binecuvântații Tatălui meu și primiți moștenirea pregătită vouă de la începutul lumii” (Matei 25,34). Tot actual este și cel de-al treilea lucru: căutarea Împărăției lui Dumnezeu. Dintre toate trei, acesta este desigur lucrul cel mai important, care ne privește mai îndeaproape, și de care va trebui de acum încolo să ne ocupăm.

Unui creștin care este pasionat de Împărăția lui Dumnezeu, și care se decide a deveni un adevărat “cercetător” al ei, i se pun la dispoziție trei domenii de cercetare, unul mai interesant decât altul, și care comunică între ele; munca depusă într-un domeniu este în avantajul ei și al celorlalte două. Cel mai vast dintre toate este domeniul pe care noi îl numim: “lume”. Acest domeniu trebuie să devină de fapt ceea ce este deja de drept, pornind de la Învierea lui Cristos, adică Lumea Domnului nostru Isus Cristos. Atunci când Paul spune că “însăși creația așteaptă cu nerăbdare revelația fiilor lui Dumnezeu… și nutrește speranța de a fi și ea eliberată de sclavia corupției”, este ca și cum ar spune că lumea întreagă așteaptă cu nerăbdare a deveni Împărăția lui Dumnezeu.

Câte proiecte nu s-au realizat pentru ameliorarea și îndreptarea lumii! Însă lumea a rămas tot strâmbă, fiindcă în primul loc ea are trebuință de un singur lucru, de care depinde tot restul: “de a fi eliberată de păcat!” Pentru că păcatul este singurul element care nu face parte din structura originară a creației, ci i-a fost impus dinafară împotriva voinței sale de către răutatea omului – așa cum spune Paul. Deci, aceia sunt adevărații făuritori ai Împărăției lui Dumnezeu care se străduiesc pentru diminuarea greutății păcatului în lume, luptând pentru o politică mai umană, pentru o informare mai onestă, pentru o lume mai bună și mai dreaptă, ca și pentru o cultură mai respectuoasă a demnității omului.

Al doilea domeniu de cercetare este Biserica. A spune că trebuie să căutăm în Biserică Împărăția lui Dumnezeu nu este o tautologie sau o erezie, ci înseamnă că trebuie să ne angajăm cu toată ființa noastră a face să predomine în ea lucrarea lui Dumnezeu și nu a omului. Chiar și Biserica trebuie să devină de fapt ceea ce este deja de drept, adică o împărăție sacerdotală, un aluat proaspăt și sănătos în toată frământătura, o lumină vie, bună de pus în candelabru, nu sub obroc sau sub pat; o cetate pe vârf de munte, care să fie văzută de departe și de toți oamenii. Aceasta este, sau ar trebui să fie, opera tuturor. Deosebirea dintre Biserică și lume nu este aceea că una aparține lui Cristos și alta nu, ci că una știe că-i aparține lui Cristos și cealaltă nu știe. Pentru cel ce este conștient că este strămutat în împărăția luminii, se declanșează o exigență nouă, care este coerența de a se comporta ca adevărat fiu al luminii. Trebuie să facem în așa fel încât în Biserică să lumineze și să troneze Suveranitatea lui Dumnezeu prin ascultarea omului, pentru ca să se realizeze și să apară în toată lumea Împărăția lui Dumnezeu.

Al treilea și cel din urmă domeniu în care trebuie să căutăm Împărăția lui Dumnezeu este însăși viața, existența noastră. Ce înseamnă a căuta împărăția lui Dumnezeu în propria noastră viață? Este greu de explicat. Totuși Sfântul Paul încearcă a ne lămuri în termenii următori: “Păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor și să nu mai ascultați de poftele lui” (Romani 6,12). Împărăția lui Dumnezeu începe în noi exact acolo unde se sfârșește păcatul. Așa trebuie să ne reprezentăm concret și vizibil dezvoltarea Împărăției lui Dumnezeu în sufletele noastre: ca un mic fascicol de lumină, care avansează cu greu, luptându-se cu forțele invadatoare ale norilor furioși, căutând a recupera terenul pierdut; ca și o creatură nouă care luptă împotriva omului vechi, așa cum lupta David împotriva lui Goliat.

Câteodată în momentele grele de încercare, cu ușurință se poate observa chiar și în noi înșine această luptă interioară, când ceva întunecat apare din cele mai tăinuite cute ale inimii noastre, care ne întunecă ochiul, mintea și inima. Așa ceva nu numai că observăm noi în toată ființa, ci o observă și alții care se află în preajma noastră, chiar dacă ne-ar privi numai cu ochii. Da, în noi s-a declanșat războiul dintre cele două legi, care nu este altul decât războiul celor două Împărății. Acestea sunt dezbinarea și sabia despre care spune Isus că a venit să le aducă pe pământ. Este o dezbinare bună, chiar dacă ne face să suferim, pentru că duce la predominarea sufletului asupra trupului, a libertății asupra sclaviei.

Căutarea Împărăției lui Dumnezeu în viața noastră, pozitiv, înseamnă “creșterea în dragoste, pentru că dragostea este substanța și sinteza împărăției lui Dumnezeu. Cine își iubește fratele se află în lumină” (1Ioan 2,20), adică deja în împărăție. În inima lui se sărbătorește – în duh și adevăr – Sărbătoarea lui Cristos Rege. Ceea ce alți evangheliști numesc Împărăție a lui Dumnezeu, Ioan numește “Viață”, din care cauză el poate spune: “Noi știm că am trecut din moarte la viață, pentru că îi iubim pe frați. Cine nu iubește pe fratele său, rămâne în moarte” (1Ioan 3,14). Apostolul Paul scrie într-o scrisoare a sa despre momentul împlinirii finale, când Cristos își va încredința Împărăția lui Dumnezeu Tatăl, spunând că aceasta nu se va întâmpla mai înainte ca totul să i se supună Lui (1Corinteni 15,24). Într-un oarecare sens misterios, noi putem grăbi sau întârzia momentul spre care tinde istoria omenirii, și care se aseamănă cu clipa nașterii (Romani 8,22) și cu timpul odihnei. Atâta vreme cât nu vom ști a ne supune cu toată ființa noastră lui Cristos, El nu va putea să se supună Tatălui pe deplin, ceea ce înseamnă o întârziere, o suspendare, și o suferință a întregului univers.

Tatăl așteaptă acel moment deoarece pentru aceasta a creat întregul univers, și a pus în mișcare întreaga istorie a mântuirii. Cristos spune: “Eu voi bea acest vin nou împreună cu voi, în împărăția Tatălui Meu!” Atâta vreme cât nu vom depune aici o sforțare de a urca spre Împărăție, El nu poate bea de unul singur acest vin, pe care a făgăduit că îl va bea împreună cu noi, și în tot acest răstimp cât ne mai încăpățânăm în fărădelegile noastre, El este trist și îngândurat. Prin urmare, noi suntem cauza întârzierii bucuriei Sale depline. Atâta vreme cât eu nu mă voi supune Tatălui, nici El nu va putea fi supus, pentru că “Nu vrea să primească slava sa deplină, decât împreună cu tine (mine), care faci parte din trupul și din mădularele Sale” (Origene).

La sfârșitul anului liturgic, ne vom îndrepta privirile spre acel punct misterios de unde am plecat, și de unde, duminica viitoare, cu începerea Adventului, vom relua calea unui nou an de mulțumiri, cu ochii spre cer, acolo unde este patria noastră cea adevărată, “și îl așteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos, când El va schimba trupul stării noastre smerite și îl va face asemenea trupului Slavei Sale prin lucrarea puterii pe care o are de a-și supune toate lucrurile” (Filipeni 3,20-21). Astăzi mai mult ca oricând trebuie să aderăm la acel dialog care începe între preot și popor, la Prefață: “Sus să avem inimile! … Le avem la Domnul!” Da, inimile noastre sunt îndreptate spre Domnul. Cei dintâi frați ai noștri întru credință aveau un cuvânt care cu o mică deosebire în pronunție exprima atât certitudinea cât și speranța Venirii Sale: “Maran-atha” (Domnul este aici) și “Marana-tha” (Vino, Doamne), după care adăugau: “Să vină harul și să treacă această lume” (Didache 10,6).

La sfârșitul acestui an liturgic să spunem următoarea rugăciune:

Da, Doamne, Tu te afli aici în mijlocul nostru. Ai fost cu noi tot anul și Te-am simțit aproape, atât în Cuvântul Tău cât și în pâinea pe care am consacrat-o, și am mâncat-o împreună, în amintirea Ta; Duhul Tău cel Sfânt Te-a însuflețit cu adevărat printre noi.

Acum, Doamne, îndrăznim a-Ți mai face o rugăminte, care nu poate fi alta decât aceea pe care Duhul Sfânt și Mireasa ne-au învățat-o în Apocalips: “Vino, noi am gustat desfătările Tale, ale Duhului Tău, și suspinăm întru așteptarea plinătății lui”.

Noi încă nu știm bine ce înseamnă acest cuvânt: “Vino”, nici modul prin care noi dorim cu adevărat ca Tu să vii, dar cu toate acestea continuăm a spune: Vină Împărăția Ta și treacă această lume, însă nu lumea ca atare, ci “această” lume, cum o cunoaștem noi la ora actuală, atât de păcătoasă, atât de zbuciumată și atât de suferindă.

Trimite un Duh nou asupra Bisericii, pe care de mult îl așteaptă, ca pe niște adevărate noi Rusalii. Dispune Tu ca privind Biserica reînnoită și reedificată să ne poată intona acea cântare: “Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărățească. Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm Slavă! Căci a sosit nunta Mielului: Mireasa Lui s-a pregătit! (Apocalips 19,6-7).

Ritul latin