Start > Ritul latin > Aștept învierea morților…

Aștept învierea morților…

8 November 2007
1,630 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXII-a de peste an (Anul C)

Anul liturgic se apropie de sfârșit, și în același timp chiar și anualul nostru itinerariu prin istoria Mântuirii se apropie de punctul de sosire. De aceea aici nu este de mirare ca în aceste ultime duminici atenția noastră să se îndrepte spre cele din urmă lucruri ale omului. Astăzi, Cuvântul lui Dumnezeu ne invită a aprofunda credința noastră în Învierea Morților, fiind unul dintre adevărurile fundamentale, pe care îl pronunțăm și în “Crez”, prin cuvintele: “Aștept învierea morților”.

Lecturile pe care le-am ascultat, ne trasează un cadru complet al revelației biblice cu privire la Învierea morților, ce apare într-o manieră foarte clară și explicită numai către sfârșitul Vechiului Testament. Pericopa din Cartea Macabeilor, pe care am citit-o astăzi, este pentru noi mărturia cea mai avansată: “După ce vom muri – spuse unul din cei șapte frați uciși de Antioh – Dumnezeu ne va învia la o viață nouă și vrednică”. Însă această credință nu apare așa dintr-o dată, spontan, ci își are rădăcini adânci în toată revelația biblică de mai înainte.

Două lucruri absolut sigure au dus la această concluzie: certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu, și cea a insuficienței și nedreptei retribuții pământești. Puterea creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu este de așa natură încât îl urmărește pe om chiar și după moarte, ba chiar și în iad. Moartea marchează limita extremă a omului, însă nu și a puterii lui Dumnezeu: “Domnul omoară și învie, El coboară în locuința morților și El scoate de acolo” (2Samuel 2,6).

Pe de altă parte apare tot mai evident – mai cu seamă după experiența lui Iov – că în această lume, soarta celor buni este de așa natură încât fără nădejdea unei alte răsplăți după moarte ar fi imposibilă, și ar exista primejdia ca omul să cadă în disperare. În această viață toate se petrec la fel; și celui drept și celui nedrept, atât fericirea cât și nefericirea. Episodul evanghelic ne vorbește despre starea acestei credințe în vremea Noului Testament, și ne ajută să înțelegem mai bine doctrina lui Isus, care trebuie să fie decisivă pentru noi.

Aici este vorba despre o pericopă reprodusă cu puține schimbări de către cei trei sinoptici, dovadă sigură că, chiar dintru început, Biserica a avut totdeauna în vedere importanța Învierii Morților. De această dată inițiativa aparține saducheilor, care erau reprezentanții aristocrației sacerdotale din Ierusalim. Referindu-se la principiul revelației vechi, ei nu acceptau doctrina învierii morților, considerând-o ca o inovație. Tot ceea ce îi spun ei lui Isus nu are nimic de a face cu o întrebare justă, care să presupună și un răspuns, ci este mai degrabă o sfidare.

Făcând aluzie la legea mozaică din capitolul 25 din Deuteronom, cu privire la repudiere (pe femeia rămasă văduvă fără copii de parte bărbătească, fratele soțului decedat să o ia de nevastă și să ridice urmași acestuia), presupuneau cazul limită al unei femei care trecuse pe rând în felul acesta la cei șapte frați, spre a întreba apoi pe un ton triumfal, siguri fiind că au demonstrat cum nici nu s-ar fi putut mai bine absurditatea învierii morților: “Deci la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia, fiindcă toți șapte au avut-o de nevastă?”

Răspunsul lui Isus este extraordinar: fără a se depărta prea mult de terenul ales de adversarii săi, adică de legea mozaică, prin puține cuvinte El arată mai întâi de toate unde este greșeala saducheilor, pe care o corijează, și apoi dă credinței în învierea morților expresia cea mai profundă și mai convingătoare. Se înțelege deci și admirația unora dintre cărturarii care se aflau de față: “Învățătorule, bine ai zis!” Saducheii înțelegeau așadar greșit, citeau Scriptura ca niște raționaliști, și în felul acesta nu știau să citească lucrul cel mai important, care este puterea lui Dumnezeu (Marcu 12,24).

Această putere a lui Dumnezeu, care de la început l-a creat pe om din nimic, la sfârșit îl va învia din morți. Aceasta este opera nu a naturii ci a atotputerniciei lui Dumnezeu, a atotputerniciei divine. “La Dumnezeu toate sunt cu putință! ” Poate că saducheii asimilaseră în această privință ideile lumii culte ale vremii, și credinței biblice în învierea morților îi opuneau credința elenistică în nemurirea sufletului. Da, într-adevăr, omul supraviețuiește și după moarte, nu prin puterea lui Dumnezeu care-l învie, ci pentru că sufletul său este făcut de natură să fie nemuritor, și trebuie să se elibereze de trup spre a putea trăi în veșnicie.

În cazul acesta, caricatura pe care și-o măsluiseră ei despre viața celor înviați ar sluji foarte bine spre a combate nu atât ideea că există o viață după moarte, cât mai mult ideea că această viață este obținută printr-o înviere în care este implicat și trupul omenesc. Isus le răspunde expunând cu toată vigoarea condiția spirituală a celor înviați: “Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; cei ce vor fi aflați vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți nici nu se vor însura nici nu se vor mărita, pentru că nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii și vor fi fiii lui Dumnezeu”.

Căsătoria este legată de condiția prezentă a mortalității omului; acolo unde nu mai este moarte, nu mai este trebuință nici de naștere nici de căsătorie. Aceasta nu înseamnă că va dispărea legătura care a unit cele două ființe în viață; tot ceea ce este pozitiv în lume nu va fi distrus la înviere, ci va fi perfecționat și spiritualizat. Cu alte cuvinte, viața celor înviați nu va mai fi ca cea de mai înainte, ci într-un anumit fel se va asemăna cu viața îngerilor și va fi părtașă la însăși viața lui Dumnezeu (“sunt fiul lui Dumnezeu”). Aici îmi vin în minte cuvintele lui Ioan Evanghelistul care spune: “Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea așa cum este” (1Ioan 3,2).

Toată greutatea cuvântului lui Isus nu stă în mod ci în fapt, adică “Nu cum va fi învierea”, ci numai pur și simplu “că va fi înviere”. Isus se referă și El la Cartea lui Moise și mai exact la episodul rugului arzător, acolo unde Dumnezeu se proclamă: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, și încheie: “Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii, pentru că toți trăiesc prin El”. Dacă Dumnezeu spune că este Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac și al lui Iacob, într-o epocă în care Avraam, Isaac și Iacob erau morți de sute de ani, și dacă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, în cazul acesta înseamnă că Avraam, Isaac și Iacob mai trăiesc încă.

Acest text sugerează singura considerație care-l întărește pe creștinul modern în credința lui că după moarte mai există și o altă viață. De fapt, această speranță el și-o bazează nu pe argumente platonice cu privire la natura sufletului, ci pe experiența comuniunii cu Dumnezeu. După cât se poate observa, Isus prezintă aici o alternativă radicală: Ori credință în învierea morților, ori ateismul. Ambele stau și cad împreună. Nu se poate crede într-un Dumnezeu care a pus în mișcare cerul și pământul pentru om, care a proiectat pentru omul păcătos o grandioasă Istorie a mântuirii, dacă în cele din urmă omul ar fi destinat să o sfârșească în întunericul unui mormânt, pentru că în cele din urmă Dumnezeu nu ar fi decât stăpânul unui cimitir imens: ar fi un Dumnezeu al celor morți, și ca atare El însuși nu ar fi decât un Dumnezeu mort.

În cazul acesta, întreaga noastră viață ne-ar apărea un joc crud și barbar, care ne-ar face să întrevedem numai și să dorim lumina, bucuria, viața, însă numai pentru a ne spune că toate acestea nu sunt făcute pentru noi. Este suficient a ne forma chiar și numai o simplă idee despre așa ceva, spre a vedea absurditatea și a ne feri de ea. Din moment ce am crezut în Dumnezeu, acum ne trebuie mai multă tărie pentru a nu crede în învierea morților, decât pentru a crede în ea. Se înțelege atunci pentru ce Isus își încheie discuția cu saducheii cu o extraordinară forță, și oarecum chiar cu mânie: Mult rătăciților, voi sunteți în greșeală.

Spuneam la început că lecturile de astăzi ne permit a trasa un cadru complet al credinței biblice în învierea morților. Însă până acum lipsește din acest cadru cel mai important element dintre toate: Învierea lui Cristos! “Eu sunt Învierea și Viața” – spune Domnul – cine crede în Mine nu va muri în veci. Noi nu vom putea dezvolta aici întreaga argumentație a lui Paul cuprinsă în faimosul capitol al 15-lea din prima sa Scrisoare către Corinteni, ci ne vom mulțumi doar cu afirmația de bază: “Iar dacă se propovăduiește că Cristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dacă nu este înviere a morților, nici Cristos nu a înviat” (1Corinteni 15,12-13).

Pentru Noul Testament, învierea lui Isus nu este un eveniment izolat, ci reprezintă inițierea și anticiparea învierii generale a morților. Isus este primul dintre cei înviați, “este pârga acestora”, însă nu se poate avea pârgă decât în vederea unei recolte întregi și bogate (1Corinten 15,20). Probabil că apostolul a avut de a face cu persoane influențate de saduchei sau de doctrina grecească, care admitea nemurirea sufletului, însă nu și nemurirea omului întreg (2Timotei 2,18). Prin urmare, aceasta este credința în Învierea morților. Desigur că o atare credință include și credința în judecata lui Dumnezeu, deoarece cu toții vor învia în ziua de apoi, însă nu toți vor învia pentru viața cea veșnică. Ideea învierii generale din morți nu exclude un alt adevăr de credință tot atât de important, adică pedeapsa veșnică a celor nelegiuiți (Matei 25,46).

Noi ne vom opri astăzi asupra aspectului pozitiv și mângâietor al unei credințe. Dacă noi mai stăm la îndoială atunci când este vorba de a adera cu tot sufletul la această credință, aceasta nu o facem pentru că ni s-ar părea absurdă, ci pentru că o aflăm prea frumoasă, corespunzătoare întocmai cu cele mai intime dorințe a inimii noastre. Sfântul Paul spune: “Noi nu vrem să fim dezbrăcați de trup ci să fim îmbrăcați cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ceea ce este muritor în noi, să fie înghițit de viață… Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace cu neputrezire” (2Corinteni 5,1-5; 1Corinetni 15,51-53). Noi vrem să fim fericiți cu trupul nostru, și nu fără el. Aproape toate religiile și toți credincioșii din lume, având în vedere dorința omului de viață, au propovăduit o viață și după moarte; însă noutatea Bibliei stă în faptul că această viață de după moarte nu este concepută ca o repetare a acestei vieți, așa cum se observă în doctrina reîncarnării, proprie hinduismului sau altor religii orientale, nici în viața parțială, adică limitată numai la un element spiritual al omului, ci ca “o viață veșnică”, ca o viață desăvârșită. Fiecare om creat de Dumnezeu este destinat a trăi în comuniune cu Dumnezeu.

Ce garanții avem pentru a susține că această nemaiauzită așteptare a noastră va deveni într-o zi realitate? Niciuna, dacă prin garanții înțelegem numai acelea pe care ni le prezintă natura sau vreo lege: în nașterea omului există garanția sigură că el va muri, însă în moartea lui nu există nici o garanție că va învia, ci există numai garanția pe care ne-o dă credința, și care se bazează pe făgăduința lui Dumnezeu, și mai ales pe faptul că această făgăduință a început să fie împlinită deja, prin învierea lui Isus din morți. Cum a primit lumea revelația biblică în ceea ce privește învierea morților? Cuvântarea lui Paul ne lămurește cum nici nu se poate mai bine: “Când au auzit ei de învierea morților își băteau joc, iar alții au spus: Asupra acestor lucruri, te vom asculta altădată” (Fapte 17,32).

Dacă credința în înviere ar fi într-adevăr un “mit” și un produs al mentalității neștiințifice a anticilor, așa cum se spune adesea, aceasta ar fi fost primită fără dificultate, însă atât atunci, cât și în timpul de față, a provocat și provoacă scandal. Numai că motivul scandalului de atunci diferă de cel din zilele noastre, fiind chiar diametral opus. Pentru ce socoteau grecii o naivitate dogma învierii trupurilor? Pentru că în ochii lor, acesta supraevalua importanța acestei lumi și a acestui trup, făgăduindu-le și lor o mântuire. Pentru ei, adevărata mântuire însemna mântuirea de trup, nu mântuirea trupului. Mântuire însemna eliberarea din închistarea acestei lumi haotice și trecătoare spre a se reîntoarce în starea ființelor nemateriale. Ei refuzau învierea pentru același motiv pentru care refuzau și reîncarnarea.

Pentru ce li se pare naivă necredincioșilor din zilele noastre, credința în învierea morților? Pentru, că după părerea lor, credința nu ar privi cu destulă seriozitate această lume cu toată istoria ei. În sensul acesta, credința, în loc să îl angajeze pe om ca să lupte pentru un trai mai bun, și în felul acesta să instaureze aici pe pământ o condiție de libertate și de fericire, îl obligă pe om să viseze o viață de dincolo de mormânt, care nu poate fi decât rodul iluziei și al alienării. Cel ce raționează astfel schimbă complet sensul credinței creștine în învierea morților.

O stare de credință nu se naște din dezgustul pentru viață, ci din pasiunea pentru viață: “Tu ești vrednic de a trăi… Este atât de dulce viața, și lumina atât de frumoasă este! ” – îi spuneau călăii unui martir din secolul al III-lea, pe nume Pionio, însă el le-a răspuns: “Da, știu și eu că e dulce viața, însă noi suntem în căutarea unei alte vieți mai bune. Lumina este frumoasă, însă noi dorim lumina cea adevărată; mai știu și că pământul este frumos pentru că este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu”. Dar dacă renunțăm la toate acestea, să nu credeți că o facem din cauza dezgustului sau al disprețului, ci pentru că noi cunoaștem și alte bunuri și frumuseți mult mai mari și mai atrăgătoare.

În plus, întreaga noastră credință în învierea morților nu-l înstrăinează pe credincios de obligațiile sale morale în istorie, ci îl stimulează. “Speranța în înviere – scrie un Sfânt Părinte al Bisericii – este temelia oricărei fapte bune. Așteptarea răsplății călește și întărește sufletul pentru săvârșirea binelui”. Fiecare muncitor este dispus a îndura truda zilei dacă prevede o răsplată. Tot sufletul care crede în înviere se îngrijește de el însuși, însă cel ce nu crede se lasă cu ușurință pradă dezastrului.

Cel ce crede că trupul rămâne pentru înviere se îngrijește de această haină a sufletului și nu-l pătează cu păcate. Însă cine nu crede în înviere, acela se dedă la necurății, abuzând de propriul său trup ca de un lucru ce nu-i aparține. Prin urmare, credința în învierea morților este o înștiințare și o învățătură mântuitoare a Bisericii, mare și necesară, contrazisă de mulți cu toate că este probată de adevăr. Grecii o combat și ereticii o răstălmăcesc. Asupra reflecțiilor propuse, va coborî acum Euharistia, care este pentru noi arvuna învierii viitoare: “Cel ce mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu, are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).

Ritul latin