Start > Ritul latin > Tu ești unul dintre acei cinci frați

Tu ești unul dintre acei cinci frați

27 September 2007
1,683 afișări

Autor: pr. Cristinel Fodor
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVI-a de peste an (Anul C)

Cei cinci frați ai bogatului reprezintă auditorii și cititorii evangheliei de azi cărora le este destinată învățătura. Acestor frați, deci nouă, Isus le spune: “Ați înțeles această parabolă? Ceea ce i s-a întâmplat bogatului și săracului Lazăr vi s-ar putea întâmpla și vouă. Să nu spuneți: dacă așa stau lucrurile, cum o să ne mai mântuim? Citiți Scriptura! Și Moise și Profeții și eu v-am explicat toate acestea”. Dar cine mai citește azi evanghelia, pe Moise sau profeții? Se citește altceva: politică, știri, sport, spectacole, povestiri sentimentale, aventuri de toate felurile, la fel ca acei turiști care în timpul unei călătorii, în loc să fie atenți la istoria și cultura acelui loc, se îngrijesc să cumpere tot felul de mărfuri în bazarele pe care le întâlnesc.

Această a treia parabolă a lui Isus referitor la folosirea bogăției vine după cea a latifundiarului preocupat să-și mărească hambarele și cea a administratorului lipsit de onestitate, pe care le-am auzit în duminicile trecute.

În parabola de azi Isus ne avertizează asupra pericolului împietririi inimii, a insensibilității față de aproapele nostru, îndeosebi a celui marginalizat și nevoiaș. Cine îi uită pe săraci, l-a uitat mai întâi pe Dumnezeu. Un posibil titlu al parabolei ar fi: Judecata lui Dumnezeu asupra distribuirii bogăției în lume.

Dintre personajele acestei parabole, în afara celor cinci frați îi amintim pe săracul Lazăr, bogatul, Abraham care vorbește din cartierul ebraic al Paradisului și Cel care nu este numit, Dumnezeu, cel care face dreptate acolo unde pe acest pământ lucrurile nu au mers bine…

Prima parte a parabolei este dedicată contrastului dintre viața pământească a bogatului și cea a săracului.

Bogatul este descris cu imaginea celui care se bucură de viață, trăiește în abundență dar dintr-ale lui, se îmbracă cu haine de firmă, își folosește în mod egoist bogăția. Trăiește în izolarea pe care și-a construit-o singur cu egoismul său și care nu-i permite nici pe departe să se gândească la aproapele său (Lazăr este aproapele său, dar bogatul nu-și dă seama). În el nu vedem dispreț sau răutate, ci o indiferență totală, păcat poate încă și mai grav: omisiunea. Pentru el Lazăr e ca și cum nu ar exista.. Acesta este probabil efectul cel mai teribil al bogăției.

Nu a făcut nimic rău: nu a furat, a plătit taxele, nu i-a bătut pe servitori, nu a înjurat, nu se spune că nu a fost un credincios practicant, i-a permis lui Lazăr să stea la ușa lui (cine ar face asta?)… Nici Abraham nu-i reproșează nimic din punct de vedere moral. Nu știm nimic, decât că era bogat.

Lazăr (forma greacă a lui Eleazar, înseamnă El azhar: Dumnezeu este ajutorul meu), este descris ca o persoană total marginalizată de către societate. Câinii care trec pe stradă și vin să-i lingă rănile par să fie singurii care au milă de el. Rămâne mereu în umbră, nu scoate un cuvânt, nu mișcă un deget, nu face un pas… Șede mereu, și aici pe pământ, și în sânul lui Abraham. Dar suntem noi siguri că Lazăr era bun? Nu ni se spune că era educat, că mergea sâmbăta la sinagogă, că era un tată de familie bun și muncitor și dintr-o nefericire a ajuns sărac! Dacă era un leneș? Cine știe cum și-a pierdut averea! Iar bubele: cine știe dacă nu erau consecința unei vieți imorale? Nu știm nimic, decât că era sărac.

Interesant este că nicăieri în parabole Isus nu atribuie un nume personajelor. Aici săracul are un nume: Lazăr. Cine are azi “un nume” în afară de politicieni, fotbaliști, patroni, maneliști… adică cei cu bani! Pentru Isus e invers. Pentru el bogatul este un oarecare în timp ce săracul are un nume: Dumnezeu ajută.

În a doua parte a parabolei avem răsturnarea situației, reversul medaliei, care se verifică după moarte. Săracul este primit în sânul lui Abraham, în paradis, iar bogatul ajunge în iad. Acum atenția noastră nu este atrasă de insensibilitatea sa ci de soarta pe care i-a atras-o comportamentul său. Bogatul care-și folosește rău bogăția, care-și închide inima în fața necesităților fraților, se distruge pe sine pentru toată veșnicia.

Deci parabola nu vrea să dea o judecată asupra comportamentului moral al bogatului și al săracului. Nu vrea să spună că cine se comportă bine merge în paradis, iar cine se comportă rău merge în iad, deoarece – este clar – bogatul nu a comis rele, iar Lazăr nu a făcut fapte bune. Atunci? E simplu.

“O, săracilor, viața voastră aici pe pământ este un iad, dar nu vă descurajați, pe lumea cealaltă condițiile se vor răsturna: voi vă veți bucura iar bogații vor suferi!” Înțeleasă astfel, parabola devine “opiu pentru popor”.

Ce vrea să ne învețe Isus? Vrea să ne arate că iubirea față de aproapele ocupă un loc central și că există un raport între iubirea față de aproapele și folosirea bogăției. Pentru Isus aceste două realități sunt inseparabile între ele. Pe aceeași linie sfântul Ioan va scrie: “Dacă cineva are bogățiile lumii și-l vede pe fratele său care este în nevoie, și își închide inima față de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). Iubirea față de aproapele este calea adevăratei iubiri față de Dumnezeu.

Pentru Isus prima modalitate de a-l iubi pe aproapele nostru este acela de a ne pune talentele primite de la Dumnezeu, materiale sau spirituale, în slujba sa. Fratele, mai ales cel în nevoie, stă la inima lui Isus. Isus i-a căutat mai ales pe cei umili, pe bolnavi, s-a înconjurat de niște pescari sărmani pentru a ne învăța mai bine iubirea față de cei săraci și umili.

Existența în această lume a două clase de persoane – bogații și săracii – este împotriva planului lui Dumnezeu. Bunurile au fost date pentru toți iar cine are mai multe trebuie să le împartă cu cei care au mai puține sau nu au deloc, în așa fel încât să existe egalitate (cf. 2Cor 8,13). De aceea sfântul Ambroziu spunea: “Atunci când dai ceva celui sărac, nu-i dai ceea ce este al tău, ci îi restitui numai ceea ce este deja al său, deoarece pământul și bunurile acestei lumi sunt ale tuturor, nu ale bogaților.”

În 1976, papa Paul VI, într-o enciclică renumită, Populorum progressioProgresul popoarelor, după ce a citat fragmentul acesta din evanghelia lui Luca spunea: “Lumea este bolnavă. Boala ei stă mai puțin în zădărnicirea resurselor sau în acapararea lor de către unii, cât mai ales în lipsa fraternității dintre oameni și popoare”. S-a schimbat cumva situația în bine? Nicidecum. În “epoca de aur” am tot înaintat spre comunism, lumea în care orice om, fără deosebire de rasă, naționalitate, religie sau sex va trăi o viață umană, în libertate, unde săracul Lazăr va sta la masă cu cel bogat. Azi sunt aceiași bogați și aceiași Lazări. Degeaba. Politica nu schimbă inima omului. Dacă nu ascultăm de Dumnezeu, nu se va schimba nimic.

Pentru a înțelege și mai bine această parabolă, este bine să o legăm de judecata universală relatată de Matei 25,31 ș.u. unde ni se spune clar că vom fi judecați după modul în care am știut să-i slujim pe frații noștri, sau mai bine zis după modul în care am știut sau nu să-l recunoaștem pe Isus în frații noștri.

Nu se poate să nu trezească în noi un examen de conștiință și o dată cu ea o convertire referitor la modul în care suntem chemați în mod concret să trăim iubirea față de aproapele. Atât consumismul cât și insensibilitatea și indiferența față de persoanele din jurul nostru cântăresc la fel de greu.

Ritul latin