Start > Ritul latin > Evanghelia și problema socială

Evanghelia și problema socială

27 September 2007
1,325 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVI-a de peste an (Anul C)

Luca este cel mai atent evanghelist în a descrie cotiturile sociale intervenite în propovăduirea lui Isus. Chiar și Evanghelia de astăzi, ca și cea de duminica trecută, atinge această temă, care prezintă, prin patosul și vivacitatea ei, apogeul doctrinei lui Isus cu privire la bogăție și la sărăcie. Pentru a înțelege cum se cuvine parabola bogatului îmbuibat și petrecăreț, cel mai important lucru este a descoperi personajul cheie. Acesta nu este sărmanul Lazăr, după cum nu sunt nici cei cinci frați rămași acasă, ci însuși bogatul.

Dacă personajul principal ar fi săracul, parabola ar însemna un îndemn adresat săracilor, de a îndura cu răbdare și nădejde soarta lor nenorocită, așa cum a făcut Lazăr, văzând ce soartă fericită îi așteaptă dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu, unde se vor bucura împreună cu Avraam în locul de cinste, la banchetul ceresc. Dacă apogeul parabolei ar fi reprezentat de cei cinci frați, atunci ar însemna tema grăbirii escatologice, și s-ar pune accentul mai mult pe riscul de a trăi ca oameni nepricepuți, în vreme ce ceasul ne zorește.

Dar dacă adevăratul personaj-cheie este el, bogatul grăsun și îmbuibat, în cazul acesta nu există nici o îndoială că parabola are un scop foarte precis: folosirea nedreaptă a bogăției; prin urmare, nu atât faptul de a fi bogat, cât mai mult întrebuințarea bogăției. Acest om bogat nu s-a slujit de bogățiile sale spre a-și face prieteni în cer, ci numai spre a-și face dușmani; nu pentru a-i ajuta pe săraci, ci pentru a-i insulta. Prin urmare, parabola nu este un comentariu al acelei Fericiri: “Fericiți cei săraci”, ci un comentariu asupra acelui: “Vai vouă, bogaților, pentru că v-ați primit aici mângâierea! Vai vouă, care sunteți sătui acum, pentru că veți flămânzi”.

Osândirea luxului deșănțat ocupă un loc important în parabolă – bogatul se îmbrăca în porfiră și în vizon, adică în materiale scumpe, pe care le foloseau numai regii; benchetuia în fiecare zi cu lăutari. Atare osândire este evidențiată de liturghia duminicii acesteia, prin prima lectură, în care profetul Amos îi apostrofează pe toți petrecăreții și îmbuibații din vremea sa, atunci când spune: “Vai de cei ce trăiesc fără grijă… Ei se culcă pe paturi de fildeș și stau întinși alene pe așternutul lor; mănâncă miei din turmă și viței puși la îngrășat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiți ca David în instrumentele de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn…”

Putem spune fără a greși că aici ne aflăm în fața uneia dintre cele curajoase și mai lucide denunțări, pentru că aceasta nu este rostită în prezența săracilor, care să aplaude, ci a fariseilor, care erau alipiți de bogății, și care ascultând asemenea cuvinte, își băteau joc de dânsul; prin urmare în prezența acuzaților. Această parabolă se pretează la nenumărate considerații morale, însă eu cred că trebuie să avem curajul de a trece peste aplicațiile de detaliu, și să ne punem încă odată în plus anumite întrebări în legătură cu aceasta, ba chiar și cu alte pagini din Biblie, în care este confruntată problema socială.

Să fie oare acestea mărunte denunțuri care nu atacă câtuși de puțin mecanismele ce produc săraci lipiți pământului ori bogați ce nu-și mai încap în piele de grași ce sunt, și, ca atare, lucrurile rămân tot așa cum au fost? Sau există în cuvântul lui Dumnezeu ceva care, chiar și în acest domeniu, să pună securea la rădăcină? Așa cum se observă, astfel de întrebări circulă printre oamenii din zilele noastre, după ce marxismul i-a făcut atenți asupra acestor probleme. De foarte multe ori unor astfel de întrebări li se dau răspunsuri dintre cele mai diverse și superficiale. Cu foarte mare ușurință, unii spun că creștinismul nostru ignoră programul de transformare a lumii și nu are nici o propunere de prezentat pentru reforma condițiilor politice și sociale (R. Bultmann).

Dar există și dintre aceia care cred că pot scoate din aceste Evanghelii rețete practice și precise pentru toate sectoarele vieții, inclusiv munca, dreptatea socială și politica; iar în cele din urmă, lumea nu a dus lipsă nici de oameni care să-și închipuie că au descoperit în Evanghelii tentativa unei revoluții proletare, strigătul de revoltă al claselor oprimate, împotriva claselor dominante ale vremii. Influența Evangheliei asupra vieții sociale este covârșitoare, însă aceasta nu trebuie căutată atât în diagnozele sociale sau în remediile pe care le propune, cu toate că unele sunt valabile, cât mai mult în unele principii de bază spre a face față cu eficiență realității sociale. Cu alte cuvinte, nu în conținut trebuiesc căutate toate acestea, ci mai degrabă în metodă.

Această metodă constă mai cu seamă în două lucruri; într-o critică radicală a lumii și într-un imperativ tot atât de radical în privința omului, imperativ care sună așa: “Iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți”. Critica radicală nu este decât capacitatea pe care o are Cuvântul lui Dumnezeu de a evidenția marea răutate a lumii; nu a lumii create de Dumnezeu, ci a acelei lumi care este rodul păcatului omenesc. În privința aceasta, avem un progres important în Biblie. Dacă multă vreme a persistat în Vechiul Testament convingerea că bogăția ar fi semnul binecuvântării lui Dumnezeu, și sărăcia nu ar fi decât blestemul cerului, în Evanghelii se ajunge la o concluzie diametral opusă.

Bogăția, apare, cum de fapt și este de cele mai multe ori, ca rodul nedreptății și al opresiunii, și nu al norocului sau al onestității. Multe sisteme și ideologii și-au revendicat meritul de a exercita o funcție critică și cu adevărat științifică în confruntările cu societatea și cu mecanismele economice, însă au făcut aceasta pe baza viziunii omului, care întotdeauna și-a ignorat libertatea și destinul veșnic, din care cauză toate revendicările omului s-au încheiat cu nedreptăți și mai mari decât cele pe care le eliminase. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu critică această lume, o face în numele unuia care poate convinge lumea de păcat, pentru că este fără de păcat, pentru că este “Lumina lumii”.

În confruntările cu nedreptatea, Evanghelia nu se oprește la critica radicală, ci o depășește printr-un imperativ radical: “Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Acesta este adevăratul principiu social al Evangheliei, care dacă ar fi luat în serios, ar fi capabil să elimine sau să împiedice egoismul și nedreptatea și să remedieze toate relele inevitabile ale vieții. În fond, ce i se impută bogatului petrecăreț din parabolă dacă nu tocmai aceasta: că n-a avut nici un pic de înțelegere și de dragoste față de săracul care stătea la poarta lui, și pe care-l vedea în fiecare zi că moare de foame. Ce i se impută dacă nu egoismul și nerozia lui? Prezența săracului Lazăr în parabolă are această unică funcțiune: de a arăta ca într-o oglindă ceea ce este rău și nedrept în comportarea bogatului.

Dragostea față de aproapele, în radicalitatea pe care o înțelege Evanghelia, este într-adevăr cel mai formidabil principiu social, capabil să depășească orice atitudine de închidere și resemnată, care acceptă lumea așa cum este. În toată Evanghelia nu întâlnim nici cea mai mică aluzie care să ne învețe a fi indiferenți față de frați. Indiferența evanghelică (a nu fi îngrijorați de hrană, de îmbrăcăminte, de ziua de mâine) exprimă cât se poate de bine cum trebuie să se poarte omul în confruntările lumii. Însă atunci când este vorba despre aproapele, Evanghelia nici nu vrea să audă vorbindu-se despre indiferență și chiar impune dragostea și mila. Mai mult, Evanghelia consideră ca absolut inseparabile nevoile spirituale și cele temporale ale fraților; între suflet și trup ea nu face nici o deosebire.

O nouă perspectivă se prezintă lumii: până atunci religia ori fusese creată pentru cele pământești, adaptându-se cu ușurință la societate, sau fusese plasată undeva în spațiu, printre nori, în opoziție directă cu toate. Însă acum o nouă obligație ni se impune: de a nu lua în seamă mizeria și toate nevoile vieții noastre pământești, dar nici prosperitățile care ar putea îndepărta grija față de săraci, ci trebuie să ridicăm ochii spre cer, dar în același timp să și muncim cu mâinile și cu toată capacitatea pentru frații noștri, oamenii de pe acest pământ” (A. Harnac). Dacă ne gândim puțin vom vedea că nu există situație care să nu poată fi rezolvată cu dragostea față de aproapele; ea nu exclude lupta împotriva nedreptății: Isus s-a luptat și a iubit! “Iubește și fă ceea ce vrei!” Aceste cuvinte înseamnă că dacă iubești, tu îl poți corecta pe cel ce greșește, pe cel dedat la rele.

Exclusă este numai violența, adică distrugerea răului cu răul. Sfântul Paul spune: “Nu vă lăsați biruiți de rău, ci biruiți răul cu binele”. Un lucru apare așadar statornic: decisiva și caracterizanta noutate creștină în domeniul social – dragostea față de aproapele. Pe aceasta se întemeiază actualitatea și universalitatea semnificației sociale a Evangheliei. Prin sine însăși, dragostea nu este legată în mod deosebit de o realizare istorică. Dacă la începutul creștinismului, într-un anumit context social, aceasta s-a tradus în binefaceri și în împărțirea bunurilor, aceasta nu înseamnă că ar fi unica realizare posibilă.

În zilele noastre, de pildă, ea ar putea fi tradusă în diferite forme adecvate noului mecanism socio-economic, atacând însăși rădăcina sărăciei, care este generatoarea nedreptăților, a egoismului, și care aduce cu sine exploatarea și opresiunea celui slab și neajutorat. Tocmai pentru că în sine mișcarea socială a Evangheliei nu este pomana, așa cum este pentru Coran, ci dragostea adevărată, radicală și veșnic actuală.

Un lucru însă trebuie reținut: acest principiu al dragostei față de aproapele rămâne ineficace scopurilor transformării societății dacă o comunitate creștină nu și-l însușește. Pentru ce era atât de admirată comunitatea primară a creștinilor, dacă nu prin faptul că nu se afla nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva din cele materiale? Pentru că se iubeau reciproc, “erau cu toții o inimă și un suflet”, fiindcă exista o adevărată fraternitate prin realizarea acelei împărtășiri care lipsește în parabola bogatului nemilostiv: “Toți cei ce aveau case și ogoare, aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie”.

Atunci când se vor înmulți comunitățile creștine, care se înfiripează astăzi în forme noi, când toți oamenii, chiar și cei necredincioși, vor putea să spună: “Iată-i cum se iubesc!”, atunci Evanghelia va apărea convingătoare și credibilă, chiar și din acest punct de vedere. Parabola de astăzi se încheie cu acea înștiințare adresată celor cinci frați ai bogatului rămași acasă, care nu știau nimic despre soarta nefastă în care căzuse fratele lor. Într-un oarecare sens, chiar noi suntem acei frați. Nouă ne-a fost trimis Unul care a înviat din morți, adică Isus în persoană, care nu vine pentru a ne osândi, ci pentru a ne da tăria de a urma întru toate cuvântul Său.

Ritul latin