Start > Ritul latin > Nu este interzis să gândim

Nu este interzis să gândim

20 September 2007
1,141 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVI-a de peste an (Anul C)

Împotriva “celor ușuratici”

Poate este o altă poruncă. Care stă la baza celor cunoscute. “Să nu uiți să gândești”. Tot Amos apare pe scenă, în prima lectură, cu asprul, puțin diplomaticul său cuvânt profetic. Printre invectivele pe care le aruncă împotriva bogătașilor din Samaria, “întinși pe divanurile lor” pe marginea prăpastiei, desprindem două: “ușuratici” și “cheflii”. Dar este probabil că destinatarii nu se considerau ofensați de aceste titluri, mai mult au scos din ele o satisfacție zeflemisitoare. Dacă răsfoim un dicționar, descoperim că “ușuratic” este cineva care “nu se gândește la propriile lucruri, nu este tulburat de preocupări” (F.Palazzi). Sau se arată “vesel cu seninătate” (Devoto-Oli).

Nu acesta este sensul voit de zbârlitul păstor din Tekoa, trimis de Dumnezeu să tulbure liniștita digestie a multor oameni. Și apoi Amos nu avea la dispoziție un dicționar, ci un Cuvânt care îl ardea în interior și dezlănțuia indignarea sa. Protagoniștii acelor orgii nu sunt cu totul “veseli cu seninătate”. Ci cu o atitudine tragic veselă. Și unica preocupare pe care o au este cea de a nu se gândi. Un mojic cântăreț, mai mult mojic decât cântăreț, înălțat de curând pe scenă, și idolatrizat, nu spun de tineri, ci de unii tineri care în acel gol își găsesc locul lor cel mai natural, se laudă că este iubit pentru că ajută pe contemporanii săi să nu gândească. Este vorba, evident, de unul din ajutoarele cele mai urgente destinate celor subdezvoltați cu spiritul…

Dacă creierul nu este dezactivat, dacă nu devine inofensiv, dacă nu încetează să producă acea substanță cu înalt risc toxic care sunt ideile, urmează catastrofa… Adevărata amenințare nu este foamea, lipsa de preocupare, atomul, subțierea stratului de ozon, ci gândul. În aparență “ușuraticii” din Samaria, și acel urmaș al lor care este bogătașul descris impetuos de Isus în parabola sa, cultivă o oarecare gândire. Luxul desfrânat, bunăstarea, plăcerile etalate din toate timpurile, listele de bucate, chefurile, până și muzica… Dar cineva se poate preocupa de casă și de toate comoditățile relative și să nu se gândească să “împodobească” ceea ce este înăuntru, acele mobile – chiar dacă invizibile – care îl fac pe om.

Se poate gândi să se bucure de viață, și să uite să trăiască. Se pot alinia cifre liniștitoare, îngrămădi aventuri, lăsa legănat de bunăstare, amețit de succes, și să cadă zgomotos în acțiunea de reușită a sa. Pot fi devorați de obsesia de a-și face un nume, și să nu știe propriul nume. “Petrecăreții” omoară timpul, sau îl ignoră, îl înșeală, îl risipesc, îl golesc de conținut, dar nu profită de el, nu știu să scoată nimic important din el. În definitiv, nu știu ce să facă cu el, nu sunt interesați de el, și îl lasă să treacă fără a culege propunerile cele mai avantajoase (“A se distra”, în fond, înseamnă a lăsa să treacă toate ocaziile favorabile).

Se pot organiza sărbători și banchete, și să riște să moară de săturare. În anumite situații, Lazăr care este lăsat la ușă este stăpânul casei. În cazul “bogătașului” anonim, de exemplu, adevăratul cerșetor este spiritul său, sufletul său, creierul său, inima sa, demnitatea sa, adică partea sa cea mai bună. Astfel, în ciuda aparențelor, “ușuraticii” se gândesc (superficial) la toate, mai puțin la ei înșiși. Se preocupă de toate lucrurile, mai puțin de propria lor viață. “Petrecăreții” nu au timp pentru ei. Se neglijează, se înșeală, se autoexclud de la sărbătoare. Sufocă (chiar sub grămezile de mâncare sau de comodități sau de distracții asortate) exigențele lor cele mai autentice. “Petrecăreții”, înșelând timpul, se înșeală amarnic pe ei înșiși. Comit o fraudă colosală în privința propriei vieți. Pentru că o pradă, o fac fără valoare (fără valori!). Deci prima adevărată greșeală a “ușuraticilor” este de a nu se gândi la ei înșiși, la adevărata lor existență.

Când este prea târziu pentru a gândi

Parabola omului bogat subliniază o altă tragică lipsă de gândire, cu consecințe ireparabile. Acesta care “benchetuia în lux în fiecare zi”, nu se gândește la cine este exclus de la sărbătoare. Nu observă pe cel sărac. Nu se interesează de aproapele. Este pierdut pentru că exclude pe altul din orizontul preocupărilor sale. Aproapele este văzut ca deranj, plictiseală, obstacol. Cel sărac, victima nedreptății, cel slab, este ținut la distanță de ochii, de inima, ca și cum ar fi un element neplăcut al panoramei. Glasul său este neutralizat de barajul opus de o ureche indiferentă, pentru că reprezintă nota care tulbură programul îngrijit de muzică liniștitoare.

Nici firimiturile de atenție nu sunt rezervate celui care stă dincolo la poarta bunăstării private (sau desfrânate). Când bogatul se decide să se gândească, este prea târziu. De acum viața sa a fost jucată în zadar. Lazăr ar fi putu constitui salvarea sa, dacă l-ar fi observat mai întâi. Sărbătoarea, care pare interminabilă, la un anumit punct încetează. Nu s-ar fi întrerupt în acea manieră tragică, nu ar fi avut acea deșteptare bruscă, dacă l-ar fi introdus în casă pe cel exclus.

Bunurile sale nu ar fi fost transformate în cenușă dacă s-ar fi “gândit” să le împartă. În afară de faptul că gândește în întârziere, bogatul chefliu gândește și într-un mod greșit, când, aruncat în acel “loc de chin”, își amintește de cei cinci frați care au rămas pe pământ să continue banchetul (încă o “amintire” inutilă, în afară de timp: și aici ar fi fost cazul de a-și “aminti” mai înainte, lăsând, în locul acelor bunuri de devorat, un exemplu bun de imitat).

Reține ca indispensabil, pentru a-i salva, să fie trimis Lazăr – chiar travestit ca stafie – să-i avertizeze. Apariția unui mort ar remedia totul, îi va pune pe calea cea bună. Răspunsul este glacial (în ciuda focului): “Dacă nu ascultă de Moise și de Profeți, nici dacă cineva ar învia din morți nu i-ar convinge”. Ca și cum s-ar spune: cuvântul lui Amos, sau Cuvântul lui Dumnezeu, poate și trebuie să fie suficient. Pentru a se decide să gândească nu este nevoie nici de minune nici de fapte extraordinare. Cuvântul lui Dumnezeu care răsună, aici, astăzi, pentru tine, este mai mult decât suficient. Pentru a deschide ochii, nu sunt necesare viziunile. Sunt de ajuns urechile…

Viața veșnică nu ne este oferită

A ne gândi serios la propria viață, a ne gândi în mod responsabil (și la momentul potrivit) la alții. Paul (a doua lectură) adaugă un al treilea element: a ne gândi la viața veșnică. Nu este o gândire în plus. Constituie fondul necesar asupra căruia trebuie să ne gândim și regândim propria existență. Este gândirea asupra semnificației, asupra lui de ce. Este gândirea asupra scopului.

“Caută să ajungi la viața veșnică la care ai fost chemat”. Viața veșnică nu este ceva care ne este oferită în orice chip. Este ceva spre care trebuie să orientăm privirea noastră, cât și gândurile noastre. Nu ne este oferită, dar noi suntem cei care o cucerim. Să răspundem zi de zi la apelul său. Să ascultăm de solicitările sale. Paul sugerează și un element concret pentru buna folosire a timpului (de a evita de a fi “cheflii”): “Luptă-te lupta cea bună a credinței”. Avem cu ce să umplem viața, dacă “ne gândim”. Totuși, pentru a ne feri de nenorocirile răsunătoare, apostolul indică și armele cu care va fi susținută acea luptă: “Dreptatea, evlavia, caritatea, răbdarea”. Acestea și nu altele sunt armele permise. Dacă se adoptă alte arme, aceste nu numai că sunt “nepotrivite”, dar ne fac să luptăm pentru ceva care nu are nimic cu credința.

Ritul latin