Start > Ritul latin > Înțelepciunea creștinească

Înțelepciunea creștinească

6 September 2007
1,116 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

Deseori auzim vorbindu-se despre o înțelepciune creștinească, dar cu toate acestea trebuie să admitem că nu știm exact în ce consistă această înțelepciune. Liturghia de astăzi se angajează a ne fi o călăuză sigură, spre a descoperi această înțelepciune. Metoda propusă este cea obișnuită, bazată pe ascultarea și pe meditarea cuvântului lui Dumnezeu. Ascultate în contextul liturgic, lecturile biblice au o rezonanță mult mai mare decât cea obișnuită, ce nu rezultă numai din cele spuse în fiecare din ele în parte, ci și din apropierea acestor lecturi diferite între ele, din sublinierile, ca și din acel intermezzo meditativ, care este Psalmul responsorial.

Între Biblia în sine și Biblia ascultată în timpul Liturghiei este aceeași deosebire cu cea dintre o pagină de muzică scrisă și alta executată. Totalitatea lecturilor biblice din această duminică am putea-o rezuma în aceste cuvinte: prima lectură și psalmul responsorial pun o întrebare; Evanghelia răspunde; Vechiul Testament, ca întotdeauna, evidențiază o așteptare, iar Noul Testament o completează. Întrebarea de astăzi – așa cum am spus – privește înțelepciunea, adică gândul și voința lui Dumnezeu: “Care om cunoaște voința lui Dumnezeu? Cine a cunoscut vreodată gândul lui? Nimeni”.

De cele mai multe ori, omul nu știe nici ceea ce vrea el însuși, și cu mare greutate poate descoperi lucrurile ce nu-i sunt chiar la îndemână. Cum face el pentru a afla valorile existenței sale? Într-adevăr, există o lege, legea naturală, în care se reflectă ca într-o oglindă, bineînțeles dacă aceasta este curată, și legea revelată, care este fixată în Scriptură. În ea, omul din Vechiul Testament și-a aflat un răspuns cercetării sale, în ceea ce privește înțelepciunea, dar pe noi, cei de astăzi, nu ne mai satisface acest răspuns.

Ce răspuns poate da legea omului care reflectă asupra propriei sale vieți, și observă că aceasta este ca iarba care dimineața înflorește, iar seara este tăiată și se usucă (Psalmul responsorial)? Lipsește indicația unui scop, a unui sens al vieții. De fapt, nu se trăiește pentru a păzi legea, ci se observă legea pentru a trăi. Asupra acestui punct, psalmul exprimă cea mai îngrozitoare dramă a omului din Vechiul Testament (care mai apoi va fi drama însăși a omului modern, când rătăcește de la credință spre a trăi ca și cum Cristos nici nu ar fi venit); drama este cuprinsă în această constatare: “Toate zilele noastre pier de urgia Ta, vedem cum ni se duc anii ca un sunet. Anii vieții noastre se ridică la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani, și lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și durere căci trece iute și noi zburăm” (Psalm 90, 9-10).

În fața acestei amare constatări, omul modern cade în disperare, sau spune și el ceea ce a spus materialistul din toate timpurile: “Să mâncăm și să bem, pentru că mâine vom muri” (Isaia 22,13; 1Corinteni 15,32). Omul biblic – așa cum am auzit în psalmul responsorial – își află refugiul în rugăciune, el cere lui Dumnezeu darul de a învăța să-și numere propriile lui zile, în așa fel încât să poată ajunge la înțelepciunea inimii. Realitatea este că fără credința în viața veșnică (lucru ce lipsea vădit în Vechiul Testament) acea constatare nu-și află răspunsul, și toată consolarea stă doar într-un simplu paliativ. “Înțelepciunea inimii”, de care vorbește psalmistul, slujește mai mult resemnării decât bucuriei inimii.

Să revenim acum la Evanghelie, unde vom afla răspunsul cu privire la problema înțelepciunii despre care vorbeam. La prima vedere, pericopa evanghelică de azi mai mult ne sperie decât ne mângâie, din care cauză îmi vine în minte acel text poetic al lui Peguy, care începe cu aceste cuvinte: “Isus Cristos, Prunc, în puținul timp pe care îl avea la dispoziție, nu a venit să numere frivolitățile noastre”. De fapt, în Evanghelie se vorbește despre necesitatea de a-ți urî propriul tată și de a-ți lua propria cruce spre a-l urma pe Isus; ni se pune în vedere să ne calculăm bine propriile forțe, înainte de a face pasul acesta, și ni se amintește în această ordine de idei ce se întâmplă cu cel care începe să-și construiască un turn, pe care mai apoi nu-l poate termina, sau cel care se angajează într-un război, din care nu va putea să iasă decât învins.

Este posibil ca acela care într-o altă împrejurare spusese: “Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați”, de data aceasta, oarecum descurajat, să spună: “Nu mai veniți după mine, sau cel puțin gândiți-vă bine mai înainte de a veni după mine”? Pentru a înțelege sensul acestor cuvinte ale lui Isus, trebuie să vedem cui au fost adresate. Au fost adresate ucenicilor, adică acelora care L-au urmat pe Isus și Evanghelia Sa. Prin urmare ei nu pun în discuție problema de a-l urma sau nu pe Isus, ci cum trebuie să-l urmeze, care anume sunt exigențele acestei urmări a lui Isus.

Acceptarea împărăției lui Dumnezeu nu este un lucru neînsemnat, o bagatelă, ci este o alegere decisivă, în care intră în horă întreaga ființă a omului. Spre a ne face o idee despre importanța acestui lucru este suficient să ne gândim că pentru a intra se cere renunțarea la propriul ochi, la propria mână dreaptă, ba chiar și la propria viață. Se înțelege că a intra “în viață” înseamnă intrarea într-o altă viață, care nu se sfârșește ca o suflare, înseamnă a te mântui. Un lucru atât de serios nu poate fi supus compromisului, nu tolerează jumătăți de măsură. S-ar putea ca atunci când Isus a rostit aceste cuvinte (și mai ales când le-a așternut pe hârtie Luca în Evanghelia sa), problema să fi fost tocmai aceasta: unii oameni nu-și dădeau seama și nu țineau cont de seriozitatea și de radicalitatea chemării lui Isus; își făceau iluzii, raționau după mentalitatea vremii, că dacă Isus era cu adevărat Mesia, a-l urma însemna a primi tot felul de onoruri; oamenii nu erau pregătiți pentru primirea crucii.

Ei considerau că a-l urma pe Isus este un lucru important, însă nu chiar atât de important încât să renunți a-ți revedea țarina cumpărată, să renunți la încercarea celor cinci perechi de boi sau la a te mai veseli un pic cu propria soție! După cât se vede, pericopa noastră evanghelică trebuie citită la lumina a ceea ce o precede, la lumina parabolei celor chemați la cină. Însă mai trebuie citită și la lumina a ceea ce urmează după ea, adică trebuie să ținem cont și de parabola sării care și-a pierdut gustul, pentru că și aceasta ne vorbește despre ucenicul care nu a înțeles că și-a pierdut fervoarea și a devenit lânced, iar acum merge înainte prin forța inerției.

A sosit momentul ca fiecare dintre noi să se întrebe cu toată seriozitatea și cu mâna pe inimă: Oare toate acestea îi priveau numai pe ucenicii care trăiau în apropierea lui Isus, ori mai ales pe cei din timpul lui Luca, sau ele fac aluzie la noi? Am spus că lecturile de astăzi ne-au vorbit despre înțelepciunea creștinească. Ce este înțelepciunea? Înțelepciunea nu înseamnă erudiție (cunoașterea multor lucruri). Nu înseamnă nici măcar simpla știință, adică acea cunoaștere rațională obținută prin cercetări profunde și metodice, într-un anumit domeniu.

Înțelepciunea este o știință specială, care presupune o oarecare experiență, o dragoste față de aproapele, și o bucurie nespusă în tot ceea ce se face bine, fie aceste lucruri mari ori mici. Înțelepciunea nu privește atât lucrurile trecătoare, cât mai ales cele spirituale. Este o știință contemplativă, însă și o știință operativă, orientată spre activitate, și care cere a fi tradusă în fapte concrete ale vieții. Înțelepciunea creștinească este perfecțiunea lui Isus prin excelență, care înseamnă o adeziune nu atât a minții, cât a inimii, a întregii persoane, fiindcă aici nu este vorba de a alege doctrina lui Isus, ci pe Isus însuși; o alegere existențială, asemenea aceleia dintre doi îndrăgostiți.

Acum înțelegem concluzia cuvântării lui Isus: “cel ce nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi ucenicul Meu”. A renunța la toate pentru Isus înseamnă a-L iubi mai mult decât orice lucru. Incompatibilitatea stă în hotărârea sau opțiunea fundamentală, care determină toate celelalte hotărâri. Aceste hotărâri fundamentale nu pot fi două: Isus și mamona, Isus și plăcerea, Isus și cariera, Isus și noi, pentru că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Aici se află întreaga incompatibilitate între două realități, care își dispută primatul și ascultarea omului. Aici nu este vorba despre lucruri abstracte, ci de lucruri absolut concrete.

Dacă cineva este pus în alternativa de a avansa în carieră călcând în picioare dragostea și onestitatea sau de a asculta de Evanghelie, și el alege înaintarea în grad, stăpânul unui asemenea om este cariera, gradul, nu Isus. Același lucru se poate spune și în alte cazuri similare, acolo unde se află în joc dreptatea și adevărul. Acesta este cel mai înalt nivel care se impune și nu altul; cu alte cuvinte, salvând această prioritate a lui Isus, aceeași înțelepciune creștinească ne învață a prețui și celelalte valori: familia, munca, obligația socială, politică, culturală.

Conciliul Vatican II a lămurit conștiința creștină în acest sens. Pe vremuri exista o rugăciune liturgică prin care îi ceream lui Dumnezeu să disprețuim lucrurile pământești și să le iubim pe cele cerești (Terrena despicies et amare caelestia); acum, în aceeași rugăciune, îi cerem lui Dumnezeu să valorifice cu înțelepciune bunurile pământești spre a putea fi îndrumați spre bunurile cerești. Iată, așadar, cine este omul înțelept la lumina înțelepciunii creștinești; cel care nu se lasă înglobat sau târât de lucrurile pământești, cel care în toate împrejurările reușește a salva primatul lui Dumnezeu și al Duhului, cel care nu riscă totul pentru o părticică, cel care nu riscă eternitatea pentru ceea ce este trecător.

Aceasta ar fi una și aceeași greșeală cu a omului care chemat fiind la banchet, a mers să-și încerce boii cumpărați, și care se repetă la infinit în diferite chipuri. De pildă, liturghia duminicală este un lucru important, însă întotdeauna în ultima clipă se ivește ceva urgent, și așa se amână ori se ajunge sistematic cu întârziere la biserică. Rugăciunea este un lucru important, vizitarea unui bolnav sau a unui prieten este tot un lucru important, însă noi avem totdeauna comisioane urgente de executat și amânăm și iar amânăm și nu săvârșim lucrurile cele mai importante, din cauza unor bagatele pe care le-am putea amâna sau chiar ne-am putea lipsi de ele.

Înțelepții prin excelență în viziunea creștină sunt sfinții: ce echilibru în ei în ceea ce privește dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele. Ce intuiție, ce capacitate de gândire în citirea semnelor timpului, ce curaj pentru a părăsi totul spre a se dedica lui Dumnezeu și aproapelui. Sfinții nu aparțin numai trecutului; spre fericirea noastră ei ne aparțin și nouă. Papa Ioan al XXIII-lea poate că nu avea prea multă știință, însă poseda multă înțelepciune. În domeniul politicii, Italia l-a avut pe La Pira care a știut să coordoneze foarte bine obligațiile sale de deputat, de primar și de profesor universitar cu fidelitatea absolută față de Evanghelie.

Cu aceste reflecții nu aș dori eclipsez pagina Evangheliei de astăzi, atât de înflăcărată, de bogată în învățături sfinte. Chiar și explicată fiind, așa cum am făcut noi astăzi, pericopa aceasta continuă să sune ca un glas de trâmbiță, ca acel strigăt auzit în puterea nopții de către cele zece fecioare somnoroase, care, trezindu-se din somnolența lor, au început să-și caute candelele, cu ulei sau fără… Noi, pentru o mai mare liniște sufletească, am vrea să credem că întregul nostru creștinism, devenit de-acum un creștinism de masă, nu mai știe astăzi ce înseamnă riscul delăsării, al compromisului, al slujirii la doi stăpâni, al sării celei stricate.

Însă știm, ne dăm perfect de bine seama, că adevărul se află exact tocmai în partea opusă. Multor comunități și multor creștini din zilele noastre li s-ar potrivi dojana pe care o adresează Apocalipsul Bisericii, care i-a pus în gardă printr-o teamă salutară pe mulți cititori din toate vremile: “Știu faptele tale, că nu ești nici rece, și nici cald! O, dacă ai fi rece sau în clocot, dar fiindcă nu ești rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”.

Vom încheia aceste reflecții ale noastre cu o rugăciune: “Isuse, cu toții am căzut pe gânduri din cauza celor aflate astăzi! Sufletul ne este gata, este dispus, însă trupul este slab și bicisnic. Sufletul știe că dacă Tu ceri de la noi lucruri mari, o faci pentru a ne dărui nouă lucruri și mai mari! Sprijină-ne Tu în slăbiciunile noastre. Aprinde în noi dorința pentru acele lucruri mari pe care ni le-ai pregătit, ca și pentru acelea pe care Tu le ceri de la noi, și atunci vom trăi numai pentru Tine cu ochii ațintiți spre lucrurile cele veșnice”.

Ritul latin