Start > Ritul latin > Duminica a XXIII-a de peste An (C)

Duminica a XXIII-a de peste An (C)

6 September 2007
667 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Înț 9,13-18)

Liturgia ne oferă azi ultima parte din rugăciunea pe care Solomon o înalță lui Dumnezeu pentru a obține de la El înțelepciune (cap. 9). Este o rugăciune de o valoare incomparabilă, între cele mai înalte din S. Scriptură atât pentru conținutul ei spiritual cât și pentru forma stilistică, chiar dacă aparent poate părea simplă sau banală. E o rugăciune care se situează în raza de lumină a milei lui Dumnezeu care coboară aspra noastră.

Învățătura ultimei cărți a Înțelepciunii este tocmai rugăciunea. Așa cum Înțelepciunea a fost alături de Dumnezeu încă din momentul creării lumii, tot astfel este alături de fiecare om pentru ca acesta să poată continua să administreze lumea cu sfințenie și dreptate (9,3). Viața omului este în mod esențial o relație limpide și transparentă cu Înțelepciunea pentru a avea de la ea lumina necesară administrării lumii. În acest sens viața omului nu poate să fie nimic altceva decât rugăciune. Viața omului este văzută de cartea sfântă ca o minunată relație cu înțelepciunea iar această relație este tocmai rugăciunea: “Dă-mi înțelepciunea” (9,4). Dar este o relație misterioasă care se bazează și se creează pe experiența propriei fragilități și a propriului păcat, fapt pentru care este trăită numai prin acceptarea, primirea unei iubiri și a unei lumini a lui Dumnezeu care nu invadează, ci respectă umanitatea noastră, chiar dacă insistă să fie primită. Nimic altceva nu poate fi la fel de util omului în ceea ce privește lucrarea la care Domnul îl cheamă: “Fără înțelepciunea ta, ar fi considerat un nimic” (9,6). Numai darul înțelepciunii ne dă posibilitatea să contemplăm splendoarea creației.

Este minunată bogăția aceste rugăciuni care ne încântă prin amploarea și splendoarea în care se reflectă promisiunile lui Dumnezeu și speranțele omului. Ea începe cu o invocație delicată adresată Domnului: “Dumnezeul părinților și Domn al milostivirii” (9,1): este o invocație personală adresată lui Dumnezeu care a fost mereu prezent și care și acum este Dumnezeul unui popor cu care Domnul a încheiat o alianță. Este o chemare, un apel făcut acelei iubiri și acelei bunătăți cu care Domnul s-a comportat mereu cu poporul Israel. Ea arată că baza rugăciunii este experiența vie făcută cu mila lui Dumnezeu.

Cu siguranță omul se simte slab pentru a înțelege planurile lui Dumnezeu (v. 9-13). Cum poate cunoaște și înfăptui dorința Domnului? “Cine a putut cunoaște gândul tău?” (v. 18), spune Cartea Înțelepciunii. Dar omul știe că Dumnezeu este alături de el cu harul său chiar și atunci când nu înțelege prea multe: știe că Dumnezeu l-a luminal și l-a călăuzit mereu cu Înțelepciunea sa; că “părinții au fost salvați prin intermediul înțelepciunii” (v. 18).

Domnul poate fi alături și de noi azi: de aceea să-i cerem mereu darul divinei înțelepciuni: “trimite-o din cerul tău sfânt” (v. 10). Știm că această rugăciune este eficientă: răspunsul lui Dumnezeu este sigur – coborârea Cuvântului în sânul Fecioarei Maria. Înțelepciunea s-a întrupat în persoana lui Isus, a luat chip omenesc. A intrat în istoria noastră spre a ne învăța să renunțăm la orice pentru a ajunge la deplina disponibilitate față de Dumnezeu. Isus este Înțelepciunea – dulce și luminoasă – care ne este dată de sus.

Lectura a II-a (Flm 9b-10.12-17)

Paul, în acest bilețel adresat lui Filemon, vrea să-l provoace pe acesta din urmă la o renunțare înțeleaptă: și o face cu o discreție și un tact cu adevărat de admirat, plină de profundă și delicată înțelepciune creștină. Ar putea să-i poruncească și să-i lase pe sclavul Onesim care a fugit de la stăpânul său după ce l-a și furat pe acesta din urmă. Dar, cunoscându-i generozitatea, consideră mai convenabil să folosească motive de caritate.

Paul, “bătrân și prizonier datorită lui Isus Cristos” (v. 9) ar putea foarte bine să- țină pe Onesim cu el, și ar face-o cu siguranță nu ca și sclav, ci “în slujba evangheliei” (v. 13), deci ca sclav și slujitor al lui Cristos. Însă nu face acest lucru, ci ăl trimite la Filemon. Lasă ca Filemon să decidă dacă să-l țină sau să îl retrimită înapoi la Paul. În acest fel Apostolul nu doar îl eliberează pe Onseim din sclavie, dar îi cere lui Filemon ceva mai dificil: să-l nu-l mai primească pe Onesim ca pe un sclav, ci c ape “un frate creștin” care trebuie iubit în fața lui Dumnezeu (cf. v. 16). Asta pentru că Onesim a devenit pentru Filemon, prin iubirea lui Paul un om ca și el, viu și care are o comoară ce nu va dispărea niciodată. E vorba deci de a-l primi pe Onesim nu doar pentru un simplu profit temporar, pentru un moment, ci de “a-l avea pentru totdeauna” (v. 15).

Evanghelia (Lc 14,25-33)

Textul de azi conține două parabole (v. 28-30 și 31-32) și trei maxime fondamentale de înțelepciune creștină (v. 26.27.33). Adevărata înțelepciune, aceea pe care Isus o propune în evanghelie, este aceea de a abandona totul, de a lăsa să cadă orice, de a ne dezbrăca de orice și de a deveni liberi pentru a-l urma pe Isus și a ne cufunda în oceanul iubirii sale. Darul înțelepciunii este tocmai acela de a-l urma pe Isus și nimic altceva decât pe El. Parabolele ne învață tocmai faptul că înțelepciunea creștină este aceea de a merge la Isus “renunțând la propriile bogății” așa cum sugerează Luca: “dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tată, mama, soția, fiii, frații, surorile și chiar propria viață, nu poate fi ucenicul meu” (v. 25): aceasta este exigența/condiția urmării lui Isus.

Isus cere, fiind Fiul lui Dumnezeu, “întreaga inimă, toate puerile”. Nimic nu se poate opune acestei iubiri. Isus vrea să fie iubit ca și singura iubire a vieții, ca singura bogăție și singurul ideal care umple inima. “Cine nu renunță la propriile bogății” (v. 33) nu poate pretinde că este ucenicul său. Aceste “averi/bogății” sunt tot ceea ce posedăm: nu doar bunurile materiale, dar și relațiile cu celelalte persoane, cu rudele cele ai apropiate. La urma urmelor, înțelepciunea creștină stă aici: a fi liberi de orice ne îndepărtează sau ne separă de Dumnezeu pentru a ajunge să ne trăim chemarea proprie de scenici.

Parabolele, deci, ne învață că pentru a-l urma pe Isus este nevoie să fim atenți la oamenii acestei lumi. Acela care construiește o casă, înainte de a începe lucrul la ea calculează dacă face față economic. La fel și regele care se angajează într-o bătălie calculează bine dacă poate să-l înfrunte pe dușman cu mijloacele de care dispune. Isus trage dina ceste exemple următoarea concluzie: “Tot astfel cine dintre voi nu renunță la toate bunurile sale nu poate fi ucenicul meu” (v. 33). A-l urma pe Cristos este un lucru greu, nu la îndemâna oricui. E necesar să se reflecteze înainte: să se reflecteze cu seriozitate dacă există disponibilitatea de a renunța la orice bun pentru a construi edificiul creștin și pentru a voi să se lupte folosindu-se numai de înțelepciunea divină, și nu cu proprie istețime. Isus cere ca această reflecție să fie făcută “în tăcere”.

Trebuie să ne întrebăm dacă suntem într-adevăr dispuși să abandonăm totul și apoi să așteptăm cu curaj puterea numai de la Dumnezeu, lăsând ca să fie El cel care dispune de totul în viața noastră. A abandona nu înseamnă a fugi în pustiu ci, simplu, a elibera degetele agitate de ceva pe care îl consider ca o “avere/siguranță”; asta pentru a putea oferi lui Dumnezeu totul.

Ritul latin