Start > Ritul latin > Care-i locul lui Cristos?

Care-i locul lui Cristos?

6 September 2007
1,243 afișări

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

Poporul englez are un proverb care este formulat astfel: A man is known by the company he keeps. Adevărul pe care-l exprimă acest proverb nu este necunoscut nici poporului român care îl exprimă într-un mod foarte asemănător: Spune-mi cu cine umbli, ca să-ți spun cine ești sau Spune-mi cine ți-e prieten ca să-ți spun cine ești.

Mi-am amintit de acest proverb întrucât îmi pare că el exprimă tocmai provocarea pe care ne-o face Evanghelia duminicii de astăzi: Spune-mi pe care Cristos îl urmezi, ca să-ți spun ce fel de creștin ești. Este acel Cristos care îți cere să-l urmezi purtându-ți crucea? Este acel Cristos care îți cere să-l pui mai presus pe el decât familia, cei dragi, prietenii? Sau este un Cristos la comod și de ocazie și “la bucată”?

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Cristos parcă un pic nervos, prea sătul poate de atâția ucenici superficiali și de ocazie, prea supărat pentru faptul că mulți se amăgesc că sunt creștini doar pentru că undeva în programul lor zilnic este prevăzută și o rugăciune spusă în grabă, iar în cel săptămânal este inclusă și o Liturghie “ascultată” la ușa sau în dosul bisericii, mai la răcoare. Oricât ne-ar surprinde poate o astfel de “reacție” a lui Isus, ea este cât se poate de firească, așa cum este firesc ca într-o relație de prietenie să apară la un moment dat și întrebarea, poate nerostită dar apăsătoare: eu ce/cât însemn pentru celălalt? El ce/cât înseamnă pentru mine. O astfel de întrebare este cea care te face să-l privești pe celălalt dincolo de politețea măgulitoare pe care o arată și să încerci să afli care-ți este locul în viața lui și care-i este locul în viața ta. A ști aceasta înseamnă a putea înainta cu ochii deschiși, a-ți înțelege viața și a o trăi cu adevărat. Tocmai acest lucru ne invită Cristos să-l descoperim astăzi întrebându-ne pe fiecare: eu cine sunt de fapt pentru tine?

Dacă privim la viața noastră vom observa că ea se aseamănă cu un cocktail: muncă, școală, familie, Cristos, prieteni, timp liber, alte activități, fără a conta prea mult ordinea în care le adăugăm. Cantitatea fiecărui ingredient pus mai diferă de la o zi la alta, câteodată mai renuțăm la ceva sau înlocuim cu ceva nou, fără a fi vreo problemă întrucât tot un cocktail rămâne: îi schimbăm dacă este nevoie doar numele și ne bucurăm eventual că am încercat ceva nou. Și astfel trăim cu sentimentul că pentru viața noastră merge orice rețetă atâta timp cât undeva acolo, între “ingrediente”, rămâne și Cristos, pentru că dacă este și el, atunci tot cocktail creștin se cheamă și e ok.

Cine este Cristos pentru fiecare dintre noi, unde și cât este prezent în viața noastră știm doar noi înșine. Însă cine, unde și cât trebuie să fie Cristos în viața noastră ne-o spune el însuși: primul, în tot ce facem și mai presus de toți și toate. Nu este suficient să fie prezent doar într-o oarecare măsură, într-un oarecare loc și într-un oarecare fel: trebuie să fie în totalitate, la locul său (dintâi) și în felul cuvenit. Aceasta ne-o amintește în Evanghelia de astăzi cerând ca până și relația cu propria familie, această relație care este oriunde în lume admirată, prețuită și apărată, să fie pusă mai prejos de relația noastră cu el. A-l prețuit pe Cristos mai mult nu înseamnă a-i disprețui pe ceilalți, ci înseamnă a învăța să-i prețuim altfel, mai mult și mai profund. Ceea ce ne cere Cristos să facem este să învățăm a privi în primul rând la el și prin el la toți ceilalți. Este o “pretenție” greu de înțeles pentru că nu corespunde logicii noastre, ci logicii lui Dumnezeu, acea logică misterioasă despre care ne vorbește L1: ce om poate cunoaște [înțelege] voința lui Dumnezeu? Cine își poate imagina [de] ce anume vrea Domnul [ceea ce ne cere]? Dar nu este o nebunie, ci o altfel de înțelepciune, după care trebuie să ne conducem, iar viața noastră nu se va distruge, ceilalți nu vor dispărea din ea, ci își vor găsi adevăratul loc. Este aceeași înțelepciune de care au dat dovadă copiii unui om care, lăsat fiind de soția sa să aibă grijă de ei, a căutat să le dea de lucru pentru a fi liniștiți. Astfel a luat o hartă pe care o avea în casă, a rupt-o în mai multe bucăți, asemenea unui puzzle, și apoi le-a cerut copiiilor săi să o refacă și să o lipească. Fiind destul de mici și puțin pricepuți, era sigur că această muncă îi va ține ocupați până seara, când ar fi ajuns soția sa acasă iar “misiunea” sa s-ar fi încheiat. Ne putem închipui uimirea sa când, după mai puțin de o oră, copiii i-au adus bucuroși harta refăcută. Nu și-a putut stăpâni curiozitatea și i-a întrebat cum de au reușit așa repede. Iar ei i-au explicat că l-a început au încercat să potrivească bucățile de hartă diferit colorate între ele, dar a fost zadarnic. La un moment dat însă au observat că pe spatele bucăților erau trasate diferite linii. Au întors toate bucățile cu fața în jos și privind la ele și-au dat seama că alcătuiau schița unui chip de om. Fiind simple linii negre le-au potrivit cu ușurință refăcând astfel acel portret. Apoi le-au lipit și, întorcându-le, au văzut că pe partea cealaltă se formase și harta, fiecare bucată ruptă fiind așezată la locul potrivit. (cf. Bruno Ferrero: Il puzzle)

Iată așadar ce înseamnă a-l pune pe Cristos primul în viața noastră, a-l prețui cel mai mult și a privi la el mai înainte și mai mult decât chiar și la propria familie. Nu înseamnă a pierde pe ceilalți, ci a-i aduna pe toți așezându-i la locul lor. Este o alegere grea ce nu poate fi nici înțeleasă, nici făcută după criterii pur omenești, întrucât corespunde voinței și înțelepciunii lui Dumnezeu pe care doar Duhul său ne poate face capabili să o înțelegem și să o trăim. O astfel de alegere este rodul unui calcul făcut de noi înșine, un calcul atent, așa cum ne dă exemplu Cristos în Evanghelia de astăzi (care om…?), dar un calcul făcut nu atât cu mintea, ci mai ales cu inima, o inimă luminată de Duhul Sfânt așa cum am cerut la psalmul responsorial: Dă-ne, Doamne, înțelepciunea inimii. Să cerem de la Dumnezeu puterea de a face mereu această alegere și a o păstra. Să avem acest curaj de a privi toate și pe toți cu ochii lui Cristos, așa cum apostolul Paul îi cere lui Filemon: să-l primească pe Onesim, sclavul său care fugise, și primindu-l nu doar să renunțe la a-i aplica pedeapsa cuvenită, ci să-l considere un frate. Ce cerere necugetată, după cugetul lumii, cât de firească însă după “cugetul” lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă așadar a ști să vedem cu ochii lui Dumnezeu, să iubim cu însăși inima. Dar nu vom putea face aceasta decât dacă vom ști să-i oferim lui Cristos locul dintâi în viața noastră.

A-l alege pe Cristos doar uneori și numai în parte înseamnă a ne amăgi; nu Cristos “parțial” ne mântuiește, ci Cristos întreg; nu fidelitatea ocazională față de el, ci unirea continuă și deplină cu el. Nu trebuie să-l confudăm pe Cristos doar cu unele dintre înfățișările sale. Nu reflexia lui Cristos ne mântuiește, ci întâlnirea personală cu el. Este un adevăr de care dacă nu vom ține seama ne va costa mântuirea, așa cum le-a costat viața pe acele maimuțe care au confundat focul cu reflexia sa.

Acel trib de maimuțe trăia în junglă, la marginea unui sat. Erau mereu în preajma oamenilor observându-le viața. Ceea ce le trezea cel mai mult curiozitatea era focul. Stăteau ore în șir privind flăcările roșii care dansau în case și în curți și pe țăranii care se strângeau în jurul lor pentru a se încălzi, având o mare bucurie întipărită pe chip. Într-o seară nespus de rece maimuțele au zărit o luminiță care pâlpâia printre frunzele unui tufiș. Au crezut îndată că este o fărâmă din acel lucru minunat care îi încălzea pe oameni și au luat-o cu grijă. Au acoperit-o cu iarbă uscată și crenguțe și, întizându-și mâinile deasupra, scoteau sunete de satisfacție crezând că se încălzesc. Una dintre ele chiar a început să sufle în luminiță, așa cum văzuse de atâtea ori că făceau oamenii. O pasăre trecând pe acolo și observându-le, plină de compasiune față de sărmanele maimuțe, le-a spus: Prietene, vă înșelați. Acela nu este foc, este o sărmană luminiță. Însă ele, fiind sigure că spunea asta din invidie, au alungată și s-au pus pe suflat mai tare ca se înțețească “focul”. Pasărea însă, grijulie, a insistat: Vă înșelați! Nu mai stați aici în frig. Mergeți mai degrabă și adăpostiți-vă. Maimuțele însă, crezând că pasărea spunea asta doar ca să le alunge și să le fure “focul” au prins-o și au ucis-o. Apoi s-au pus toate pe suflat ca să mărească focul. Așa au făcut destulă vreme cu încăpățânare, însă dimineața le-a găsit pe toate moarte de frig. (cf. Bruno Ferrero: Le scimmie e la lucciola)

Iată iubiți frați ce înseamnă a te amăgi că-l ai pe Cristos: înseamnă a te amăgi că trăiești cu adevărat și că te vei mântui. Pe cei care se amăgesc astfel zorii ultimei dimineți îi vor găsi morți pentru vecie. Prin urmare dacă Cristos ne cere să-i oferim locul cuvenit în viața noastră, nu o face din dragoste pentru el, ci din dragoste pentru noi. Dar să nu uităm că nimeni nu poate fi iubit cu forța. Așadar: lăsați-vă iubiți de Cristos, lăsați-vă seduși de el!

Ritul latin