Start > Ritul latin > Și bunul simț unde îl punem?

Și bunul simț unde îl punem?

6 September 2007
963 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIII-a de peste an (Anul C)

Două planuri

Lecturile din această duminică prezintă două nivele de marcare a unei existențe luminate de credință. Primul stă sub semnul înțelepciunii. “Dă-ne, o Dumnezeule, înțelepciunea inimii” (Psalmul responsorial). Al doilea este determinat de paradoxul evanghelic. Alegeri radicale, preferință absolută acordată lui Dumnezeu, exigențelor sale, angajării pentru Împărăție, disponibilitate în urmarea lui Cristos pe calea crucii (“Cine nu poartă crucea sa și nu vine după mine, nu poate fi ucenicul meu”), refuzul total al posedării bunurilor materiale (cine nu renunță la toate averile sale, nu poate fi ucenicul meu”).

Să precizăm imediat: nu ne este oferită o alegere, prin care cineva se mulțumește cu o măsură umană, în timp ce un altul este liber, dacă vrea, să o facă pe sfântul sau eroul. Nu. Cele două dimensiuni nu sunt alternative, ci complementare. O personalitate creștină implică sudura (nu fără dureri), armonizarea (nu scutit desigur de scrâșniri de dinți și de rezistențe) celor două planuri. Primul, decapitat de cel de-al doilea, determină o construcție mutilată (ca turnul despre care vorbește Cristos, rămas neterminat). Al doilea, fără fundamentul primului, face o construcție provizorie, care se clatină, improbabilă, ridicolă, periculoasă pentru sine și pentru alții.

Știați că regele este un om?

Să începem, deci, cu prima lectură, unde se prezintă un fragment din celebra rugăciune a lui Solomon pentru a obține darul inestimabil al înțelepciunii. Este nevoie însă de o premisă. Marele rege, la începutul capitolului, ține să precizeze că și el este un om ca ceilalți. Revendică, nu atât măreția tronului său, ci rădăcinile care se afundă în pământ. Sunt cuvinte care vor fi săpate pe fotoliile de toate dimensiunile și așezate la… orice cotă.

Iată-le: “Și eu sunt un muritor ca toți, / Urmaș al primei ființe plăsmuite din lut. / Am fost format din carne în sânul unei mame… / Și eu abia născut am respirat aerul obișnuit / Și am căzut pe un pământ egal pentru toți, / Înălțând un plâns egal pentru toți, primul meu strigăt. / Și am fost crescut în fașă și înconjurat cu atenție: / Nici un rege nu a început altfel existența. / Intrăm în viață și ieșim din ea în același fel” (Înț. 7, 1-6).

Desigur. Dar este riscul de a uita și de a tăia rădăcinile pământești, proiectându-ne la înălțimi și distanțe pe care nici astronomii nu le-au văzut vreodată. Este riscul de a lua atitudini arbitrare de superioritate trufașă, dacă nu ne sprijinim picioarele pe terenul concret al înțelepciunii (“pentru aceasta m-am rugat și mi-a fost dăruită prudența; am implorat și a venit la mine spiritul înțelepciunii” 7,7).

Buldozerul sau scânteia?

Solomon, în rugăciunea sa, pune problema chinuitoare a posibilității de a cunoaște voința lui Dumnezeu: “Care om poate să cunoască voința lui Dumnezeu?” Cine își poate imagina ce vrea Domnul? Regele își înalță îndată mâinile și subliniază disproporția: “Judecățile muritorilor sunt timide / și reflexiile noastre nesigure… / Cu greutate ne reprezentăm lucrurile pământești, / Descoperim cu oboseală ceea ce ne este la îndemână; / Dar cine poate să urmărească lucrurile din cer?”

În fond, și aici revine, insistent, invitația la modestie. Dumnezeu face să explodeze toate formulele, nu se adaptează schemelor noastre, nu suportă strâmtoarea definițiilor, oricât ar fi de complete și calibrate. “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele…” (Is 55,8). Nu este nimeni care să se poată lăuda cu un fel de monopol, de exclusivitate, în privința voinței lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să “gestioneze” ca un bun personal, adevărul, și să-l administreze cu un stil de siguranță îngâmfată. Nimeni nu poate să ia locul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, istoria este plină de fapte nenorocite săvârșite înrolând persoane cu strigătul “Dumnezeu vrea!” În loc de definitivul “Dumnezeu vrea”, m-aș simți mai asigurat de o confruntare senină, un dialog deschis, o întâlnire sinceră, o informație reciprocă. “Spiritul de credință” nu poate fi chemat în cauză pentru a evita explicațiile convingătoare, nu spun în termeni riguroși raționali, ci cel puțin evanghelice. Aș vrea să fiu liniștit că voința lui Dumnezeu nu constituie subterfugiul ușor pentru a impune propria voință, propriile interese, pentru a masca manevre puțin limpezi, pentru a recicla comportamente și stiluri de comandă dintr-o proveniență dubioasă.

Nu este corect a se considera ca voință a lui Dumnezeu ordine care trădează mentalități și finalități foarte umane. Cel înțelept, care vrea să posede înțelepciunea inimii, trebuie să aibă multă familiaritate cu rugăciunea, adorația, contemplația. Și trebuie să adopte un stil de modestie, umilință, discreție, respect față de cei care sunt ajutați, înainte de a face, să “descopere împreună” acea voință. “Astfel au fost îndreptate cărările / celui care este pe pământ; / Oamenii au fost învățați / în cele plăcute ție; / ei au fost salvați prin înțelepciune.” Dar pentru a îndrepta, după placul lui Dumnezeu, un anumit tip de cărări, nu se poate adopta un “stil buldozer”. Este necesară înțelepciunea inimii. Și înțelepciunea comportă răbdare, delicatețe, iubire. Stilul buldozer slujește la a sta la datorie. În schimb, armonia “voită” de Dumnezeu cere ca să se aprindă o scânteie în interior. Numai celui înțelept Dumnezeu descoperă secretul de a aprinde în inimă acea scânteie.

Un pic (și chiar mai mult) de bun simț…

Paul, în biletul său către Filemon (a doua lectură), adaugă alte trăsături la figura “înțeleptului” schițat de Solomon. Desigur, el se găsește într-o poziție privilegiată: “…Eu, Paul, bătrân și acum și prizonier pentru Cristos Isus”. Când părul este presărat cu alb și când se văd lucrurile, persoanele și situațiile prin zăbrelele unei carcere, perspectivele se schimbă radical. Cel puțin în cazul lui Paul, cătușele slujesc la îndulcirea anumitor asperități, la îmblânzirea anumitor durități, la dobândirea unei priviri mai senine, la adoptarea unui ton mai blând. Paul nu apare în veșminte de erou, ci un om îmbrăcat cu slăbiciune, care nu ezită să manifeste propriile sentimente, nu se rușinează că are o inimă (și nu o ascunde sub armura rolului), cultivă prietenia.

Din puținele rânduri din scrisoarea către Filemon, iată că apar trăsăturile care completează imaginea celui înțelept: gingășia, simplitatea, omenia, tactul, respectul, cunoașterea persoanelor și a situațiilor, sinceritatea, raporturi umane “personale”. Și, mai ales, bun simț. Paul nu-și închipuie că rezolvă arzătoarea problemă a sclaviei. Se mulțumește, în această împrejurare specifică, să rezolve cât mai bine un caz particular. Nu elaborează un document solemn unde să înfrunte toate aspectele și laturile problemei complexe și spinoase. Scrie un bilet pentru a pune în ordine, ținând cont de exigențele celor două părți în cauză și mai ales de noutatea evanghelică, pe sclavul Onesim care a fugit…

Poate să demonstreze că este implicat total în acel caz singular. Și se compromite, fără rezerve, cu delicatețe dar și cu tărie, pentru a da o rezolvare pozitivă situației, fie pe plan uman cât și religios. Principiile, decât să fie afișate, sau impuse pe un ton peremptoriu, decurg cu un stil umil, convingător în naturalețea sa extremă. Paul, în loc să pună în valoare autoritatea și argumentările, pune în valoare persoana sa, autoritatea unui “înțelept” maturizată prin atâtea încercări aspre. Face să iasă în evidență rațiunile decisive ale inimii. Astfel, și un minuscul fapt “privat” poate să devină emblematic, și să ne dea o lecție exemplară, a cărei valoare trece peste granițele cazului concret.

…Și bunul simț este bun la ceva. Desigur, bunul simț nu este totul. Și nici inima nu este suficientă. Dar nu este înțelepciune dăruită de sus, care să poată permite să evităm drumul “terestru” al bunului simț, și să poată pretinde să împlinească operele sale, în maniera plăcută lui Dumnezeu, folosind numai creierul, și evitând confruntarea, mai degrabă angajantă, cu inima.

Se pare că cele două parabole sunt de acum inutile…

În privința celor două parabole din evanghelie, trebuie observat un anumit stil difuz care caracterizează un ciucure care se lărgește mereu în lumea bisericească; se pare că lecția lor a fost larg primită. Poate mai mult decât trebuie. Sunt oameni foarte abili la a face conturile, la a calcula exact cheltuielile și la a cântări mijloacele pentru “a duce la sfârșit” anumite construcții. Și sponsorii trebuie să dobândească Paradisul… Sunt comandanți chiar prea determinați să declare războaie în toate direcțiile și fără prejudecăți în a recruta trupe de aruncat în învălmășeală.

Totuși nu sunt atât de sigur că aceea este corecta interpretare a acelor două parabole mici. Problema adevărată nu este aceea a finanțării, ci a scopurilor, și mai ales a verificării dacă mijloacele folosite sunt cele indicate de evanghelie fără posibilitatea echivocurilor. “Înțelepciunea inimii” nu are nimic de a face cu abilitatea, viclenia, și chiar lipsa de prejudecăți cu amprentă lumească. Așa cum cauza credinței nu are nimic de a face cu ambiția umană. Și perspectiva Împărăției trebuie să fie riguros deosebită de afaceri.

Câteodată construcțiile “duse la sfârșit” pot fi cele care nu au fost nici începute. Câteodată lucrurile duse la bun sfârșit pot fi cele care nu au fost nici întreprinse. Desigur, Dumnezeu se bucură când are oameni dispuși să lupte. Dar armele trebuie să fie cele “juste”. Și războaiele să nu fie greșite. Se poate chiar, din punctul de vedere a lui Dumnezeu, să fim învingători în înfrângere. Numai că învingerea într-o bătălie să aibă ceva din vederea Lui… “Dă-ne, Dumnezeule, înțelepciunea inimii”. Și fă ca orgoliul, mania măreției, să nu ne întunece vederea.

Ritul latin