Start > Ritul latin > Când ploaia de pietre nu reușește să întunece cerul

Când ploaia de pietre nu reușește să întunece cerul

16 May 2007
1,185 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VII-a după Paște (Anul C)

Pe de o parte martiriul lui Ștefan, pe de altă parte fragmentul final al “rugăciunii sacerdotale” a lui Isus, care încheie discursurile de adio. Și, în mijloc, Isus ca Alfa și Omega, Primul și Ultimul, care oferă tuturor celor însetați apa vieții. Din această cauză autorul Apocalipsului nu se poate abține de a exclama: “Da, voi veni curând!”. Și izbucnește printr-o invocație insistentă: “Amin. Vino, Doamne Isus”. Iată schema liturgiei din această duminică. În loc să mă opresc asupra paginii din evanghelie în care Isus vorbește despre prelungirea misiunii sale și despre un nou mod de prezență în mijlocul al lor săi care sunt în lume fără a fi din lume, aș vrea să fac câteva observații asupra primei lecturi.

Un erou? Nu, pur și simplu un ucenic care a învățat lecția

Ștefan, care moare linșat, mai mult decât un erou, este un ucenic al lui Isus. Măreția mărturiei sale nu stă în faptul că a suportat cu curaj proba unei morți violente, cât mai degrabă prin coincidența perfectă cu stilul Învățătorului. Mai ales în mod deosebit, decisiv, iertarea ucigașilor. Ștefan moare iubind chiar pe dușmanii săi, ca și Domnul său. În aceasta constă specificul creștin al martiriului său.

Nu este cantitatea sau cruzimea chinurilor suportate elementul care califică, ci imitarea Învățătorului. Contează “de ce” (sau “pentru cine”) Dar contează, în principal, “cum”. Ștefan este bătut cu pietre din cauza credinței sale. El, însă, introduce în supliciu, din proprie inițiativă, cauza iubirii. Nu se mulțumește să nu cedeze pe tărâmul credinței. Trebuie să “stăpânească” și pe cea, mai obligatorie, date fiind circumstanțele, a carității. Înțelege să fie “recunoscut” ca ucenic al lui Cristos, nu numai prin “crez” pe care l-a proclamat fără ambiguitate, dar și prin deviza iubirii, care nu încetează nici când se dezlănțuie asupra lui ferocitatea zbirilor.

Ștefan se arată fidel adevărului. Curajul său totuși decurge din capacitatea de a da mărturie adevărului prin iubire. Iubirea adevărului se împletește într-un mod minunat cu iubirea persecutorilor, cu iertarea acordată călăilor. Un adevăr separat de iubire nu mai este un adevăr creștin. Cristos nu are nevoie de campioni îndrăzneți. Are nevoie de oameni care demonstrează că au învățat lecția fundamentală. El nu a proclamat “fericiți” pe eroi, ci pe cei blânzi. Paradisul său nu este populat de simplii apărători ai ortodoxiei, ci de aceia care au practicat prima și “unica” poruncă.

A nu devia de la calea adevărului nu ajunge pentru a ajunge la destinație. Adevărul este… adevărat numai dacă are legătură cu iubirea. Ștefan a avut de înfruntat “oameni încăpăținați”, care pentru a nu-l asculta “și-au astupat urechile”. Totuși el a preferat să aibă dreptate din partea inimii, mai mult decât din partea creierului. Și mesajul său, chiar dacă ei își astupau urechile, pătrundea mai sigur printr-un alt canal.

Prețul ideilor

Relatarea din Fapte prezintă că adversarii “nu reușeau să reziste înțelepciunii inspirate cu care el le vorbea”. Ștefan, însă, nu se limitează să-i învingă prin argumente docte. A învinge într-o discuție nu este totul. În unele cazuri, poate să fie chiar ușor. Este inutil. Adevărul nu are nevoie de învingători în dezbateri, de inteligenți abili, polemiști instruiți. Ceea ce contează este prețul pe care cineva este dispus să-l plătească pentru ideile pe care le profesează. Rămâne mereu valabil avertismentul cardinalului Bevilacqua: “Ideile valorează nu prin ceea ce redau, ci prin ceea ce costă”. Ștefan și-a câștigat o grămadă de pietre ascuțite… Și a fost convingător mai ales când ultima piatră i-a luat definitiv cuvântul.

Vinovat de “fapte bune”

Tot capitolul 7 din Fapte ne informează că Ștefan “săvârșea mari fapte și minuni în popor”. Prin aceasta dezlănțuie furia opozanților. Și pentru aceasta este condamnat la moarte. Sunt oameni care plătesc pentru delictele lor. Și este cineva care plătește vina de a fi săvârșit “fapte bune”. În unele cazuri, chiar, pare că vina de neiertat este tocmai binele pe care cineva îl face. Nu trebuie să ne facem iluzii că a acționa drept, a ne comporta după regulile onestității, a adopta drept criteriu al alegerilor noastre nu egoismul ci folosul altuia, sunt lucruri care să ne procure recunoștința, aprobarea, consensuri entuziaste.

Ștefan a fost acoperit de o ploaie de pietre. Și pe pieptul său au fost atârnate medalii de culoarea sângelui. Pentru noi poate să fie o ploicică neplăcută de compătimire, derâdere, indiferență și, dacă nu chiar persecuții, anumite antipatii nu prea voalate, meschinării asortate, răutăți nemotivate. A face bine cuiva, adesea, înseamnă a-ți atrage asupra ta defăimarea, în locul binecuvântării. Și răzbunările cele mai practicate nu sunt atât cele care vor ca să fie plătite ofensele și nedreptățile suferite, ci binele primit. Sunt oameni care nu reușesc să ierte faptul că cineva este capabil să pună la cale ceva frumos și bun. Grindina de pietre se abate adesea asupra aceluia care face greșeala de a apărea “insuportabil”, dacă nu chiar pentru “chipul său de înger” – ca în cazul lui Ștefan – , chiar și numai pentru fața sa curată.

O bucată de cer de care se agață cu privirea

“Fixând ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus care stătea la dreapta sa…” Spectacolul pe care Ștefan îl are înaintea ochilor nu este desigur exaltant: oamenii orbiți de ură, de fanatismul cel mai feroce. “Scrâșneau din dinți împotriva lui…” (Fap. 7,54). Poate îi făceau mai mult rău acele fețe decât pietrele. Ștefan, totuși, posedă un secret. A învățat să privească în altă parte: “Eu văd cerurile deschise”. Nu lasă să fie prinsă privirea în spațiul îngust al răutății altuia. O ține în afara acelei sarabande infernale în care ar fi vrut să-l atragă, pentru a plana într-un orizont luminos.

Ștefan este în mâinile zbirilor. Dar duhul său a ales o cale de fugă în direcția “cerurilor deschise”. Și pentru noi, uneori, poate fi spectacolul chinuitor al chipurilor ostile, care exprimă răutate, refuz, sau pur și simplu indiferență, răceală. Este bine să ținem la dispoziție o bucată de cer, un spațiu senin (posibil înăuntrul nostru) în care să ne fixăm ochii, pentru a nu-i lăsa să se murdărească pe acel teren infam, și să păstrăm pacea, seninătatea, bucuria. În anumite cazuri ispita de a ne pune pe același plan cu adversarii poate fi seducătoare. Dar, lăsând să fie capturați ochii noștri, coborând la acel nivel, ne scufundăm în amărăciune, în dezgust, în descurajare.

Este important să știm să privim în altă parte. Să avem ceva de care să ne agățăm. O bucată din cerul albastru de care să alipim privirea. Pietrele fac rău (și cuvintele adesea lovesc mai mult decât pietrele). Totuși nici o lovitură a răutății umane nu va reuși vreodată să abată surâsul curajos al aceluia care a decis să privească, chiar rămânând pe pământ, un “cer deschis”.

Ritul latin