Start > Ritul latin > Duminica a VII-a a Paștelui

Duminica a VII-a a Paștelui

3 May 2007
886 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a VII-a după Paște (Anul C)

Isus, ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat spunând: “Tată Sfânt, nu numai pentru aceștia mă rog, ci și pentru aceia care cred în mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una precum Tu, Tată, în mine și Eu în tine, ca și ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă cu Tu m-ai trimis.

Și slava pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca să fie una precum Noi suntem una. Eu în ei și Tu în mine, ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis și i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe mine…” (In 17,20-23)

Citind (ascultând) rugăciunea pronunțată de Isus la sfârșitul Cinei de Taină în această duminică de după sărbătoarea Înălțării glorioase a lui Isus Cristos, întrezărim în minte chipul Mântuitorului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (cum îl va vedea sf. Ștefan) în atitudine de mijlocire pentru frații (ucenicii) săi rămași în lume.

În mod deosebit El se roagă ca ucenicii să rămână uniți căci tocmai în unitatea lor se va face vizibilă și credibilă prezența în lume a Celui pe care Tatăl l-a trimis. Mai mult, aceeași unitate va fi în lume și sursa acelei iubirii cu care Dumnezeu l-a iubit pe Fiul pe care continuă să o reverse către oameni prin Biserică. Oamenii de pretutindeni și din toate generațiile vor trebui să înțeleagă, din iubirea oricărui membru al Bisericii, că Dumnezeu îi iubește.

Ștefan, plin de Duhul Sfânt, privind țintă la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: “Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”. Iar ei au început să rănească și… să-l bată cu pietre. În timp ce-l băteau cu pietre, Ștefan îl chema pe Domnul și zicea: “Doamne Isus, primește duhul meu!”. Apoi, plecându-și genunchii, a strigat cu glas mare: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Și zicând acestea, a adormit în Domnul. (Fap 7,55-60)

Scena descrisă de sf. Luca este impresionantă și grăitoare din cel puțin două motive.

Scena este impresionantă pentru că Ștefan, omul plin de credință și de devotament față de Biserica prin intermediul căreia l-a întâlnit pe Cristos cel înviat și al cărui ucenic, mai întâi, și diacon, mai apoi, a devenit, se dovedește fidel, chiar cu prețul vieții, Celui care l-a adus la o viață nouă și i-a comunicat îndrăzneala și statornicia în mărturisirea lui în fața Sinedriului întrunit să-l judece.

Scena este grăitoare pentru că Ștefan se dovedește a fi un model de ucenic care, pe de-o parte, trăiește și activează în virtutea Învierii pe care o contemplă ca pe o sursă din care își obține puterea de a da mărturie și ca pe un scop spre care se îndreaptă. Grăitoare este, pe de altă parte, și capacitatea sa de a iubi până într-atât încât, ca și Mântuitorul, îi iartă pe cei care îl bat cu pietre.

Cum să nu fie credibil și mântuitor un astfel de exemplu de atașament față de Cristos și față de Biserică Sa? Cum să nu fie credibilă și mântuitoare o astfel de mărturie care poartă în ea puterea Învierii?

Ritul latin