Start > Ritul latin > Duminica Floriilor

Duminica Floriilor

30 March 2007
1,606 afișări

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Floriilor (Anul C)

Astăzi este Duminica Floriilor, zi în care Biserica amintește de intrarea solemnă a lui Isus în cetatea Ierusalimului. Acum aproape 2000 de ani iudeii, adunați în număr mare la intrarea în cetate, purtând ramuri în mâini, îl întâmpină pe Cristos. Luându-și jos de pe umeri hainele, ei le așează înaintea lui Cristos. După ce auziseră despre faptele minunate săvârșite de Isus, acum se bucură să-l poată primi în cetatea lor. Primirea pe care i-o fac este specifică unui domnitor, unui învingător. Prin gestul lor ei arată că îl recunosc drept eliberator pe acela pe care îl aclamă cu aceste cuvinte: “Binecuvântat cel care vine ca Rege în numele Domnului!”

Dar să lăsăm puțin deoparte mulțimea și să-l privim pe Isus. Oare acceptarea unei astfel de primiri este semn că el s-a lăsat stăpânit de dorința de slavă deșartă? Nu a fost chiar el acela care a fugit din mijlocul mulțimii atunci când iudeii au vrut să-l facă rege cu forța, după cum ne relatează sfântul evanghelist Ioan atunci când vorbește despre minunea înmulțirii pâinilor? De ce această schimbare de atitudine? Oare s-a lăsat convins de entuziasmul mulțimii? Nicidecum.

Și totuși, această intrare solemnă nu este doar acceptată de Isus, ci, într-un fel, chiar pregătită, căci îi trimite pe doi dintre ucenicii săi ca să-i aducă un măgăruș pentru a încăleca pe el. Faptul că Isus dorește o astfel de intrare este semnul conștiinței pe care o avea privind cele ce se vor întâmpla la Ierusalim. El nu se lasă păcălit de binecuvântările rostite de mulțime căci știe foarte bine că aceste strigăte de “osana” în numai câteva zile vor fi înlocuite cu “răstignește-l”. Știe că cei care îl întâmpină acum cu ramuri în mâini îl vor scuipa în curând; știe că cei care își aștern acum hainele sub picioarele animalului pe care este așezat, în scurt timp îi vor pune pe umeri o cruce grea; știe că cei care acum îl primesc în cetatea lor și îl însoțesc, îl vor scoate afară din cetate și-l vor însoți nu cântându-i, ci îmbrâncindu-l până pe Golgota. Îi anunțase pe ucenicii săi din timp că trebuie să meargă la Ierusalim și să sufere și nu uitase acest lucru; știe foarte bine de ce a venit la Ierusalim și cum va muri.

Dar mai mult decât toate acestea știe ceea ce va face Tatăl său care îl va învia și-l va înălța în slavă. Cristos, intrând solemn în Ierusalim, sărbătorește cu adevărat intrarea sa ca domn în glorie, după cum am auzit în lectura a II-a de astăzi: “Dumnezeu i-a dăruit un nume care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui să se plece tot genunchiul, al celor din cer, al celor de pe pământ și al celor de dedesubt“. El știe că la Ierusalim va fi preamărit de Tatăl în ziua învierii și de aceea permite să i se facă o intrare solemnă, de aceea acceptă acum slava pe care odată o refuzase; atunci nu era încă timpul, dar acum ceasul a sosit. Fără să fie cu adevărat conștienți despre cât de meritată este întâmpinarea pe care i-o fac lui Isus, iudeii împlinesc un lucru drept. Iar Isus nu se scandalizează de această primire care i se face, nu pentru că se bizuie pe laudele mulțimii, ci pentru că are încredere în Tatăl care îl va glorifica.

Astăzi suntem invitați să-l întâmpinăm și noi pe Cristos, pe Eliberatorul nostru. Este începutul săptămânii sfinte. Cristos se află nu la poarta cetății, ci la ușa inimii noastre. El vine în numele Domnului pentru a ne elibera și a ne conduce la adevărata sărbătoare a Paștelui. Noi însă trebuie să-l însoțim nu doar pentru câteva ceasuri sau pentru o zi, așa cum au făcut mulți dintre acei iudei de la Ierusalim, ci în toată această săptămână sfântă care începe astăzi.

Acum este ușor să-l recunoaștem drept Domnul nostru, dar în curând îl vom vedea biciuit, condamnat și răstignit; sfâșiat de suferință în Ghetsemani și înălțat pe cruce. Atunci va fi mai greu să-l aclamăm ca Domn al nostru, să-l privim ca pe un eliberator. Nu vom putea să rămânem cu adevărat lângă el decât dacă vom crede.

În Ghetsemani îl va încerca disperarea iar durerea sufletului îl va face să transpire sânge. Apoi biciul îi va sfârteca trupul, coroana de spini îi va răni fruntea, crucea îl va doborî la pământ, cuiele îl vor pironi, sulița îi va străpunge pieptul. Vom crede noi și atunci în el? Îl vom recunoaște și atunci ca Domn al nostru? Poporul îl va scuipa, capii religioși îi vor cere să se salveze, tâlharul îl va ispiti să coboare jos de pe cruce. El însă va rămâne surd la aceste provocări deși cu un singur gest și-ar putea doborî toți dușmanii; le va arăta o față ca de cremene, un obraz și un spate supuse batjocurii și bătăii deși printr-un gest mai mic decât o clipire de ochi ar putea să pună capăt întregii suferințe.

Când îl vom vedea astfel în vinerea mare vom crede noi în el? În sâmbăta sfântă se va părea că mormântul are ultimul cuvânt și că inevitabilul s-a înfăptuit. Vom crede noi și atunci în el? Îl vom însoți în toate aceste momente, adică ne vom asocia suferinței sale pentru a ne plânge propriile păcate și pe cele ale lumii întregi? Răstignindu-le vom avea curajul să le înmormântăm în scaunul de spovadă?

Sărbătoarea de astăzi este mai ales o invitație la a trăi cât mai intens această săptămână sfântă pe care o începem. Este o chemare la a descoperi iubirea lui Cristos care se răstignește pentru noi. Este un apel la a primi harul unic pe care ni-l poate aduce meditarea pătimirii lui Cristos.

Să pășim astăzi împreună cu Cristos în Ierusalim și, parcurgând drumul pătimirii și al Crucii alături de el, să ne străduim să ajungem la a trăi adevărata bucurie a învierii. Dacă moartea lui va deveni și moartea noastră pentru păcat, atunci învierea lui va fi și învierea noastră, adică eliberare de orice teamă și orice sclavie. Fiind siguri că acesta este drumul mântuirii noastre, să ne luăm hotărârea de a trăi cât mai intens această Săptămână Sfântă.

Ritul latin