Start > Ritul latin > Duminica Floriilor

Duminica Floriilor

29 March 2007
918 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica Floriilor (Anul C)

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 50,4-7)

Fidelitatea față de Dumnezeu și față de oameni – față de misiunea primită în favoarea lor – îl face pe Slujitorul lui Yhwh tare în a suporta suferința, disprețul, aparentul faliment. Ucenic atent al Cuvântului lui Dumnezeu, profet și maestru de înțelepciune pentru popor, prin soarta sa el prefigurează soarta lui Cristos, cel blând care nu opune rezistență voinței lui Dumnezeu și su se “furișează” să scape de răutatea oamenilor, fiind sigur – până și în ceasul suprem al crucii – că planul lui Dumnezeu este un dar de mântuire făcut tuturor (v. 7; cf. Mc 15,35 și Lc 23,43.46).

Lectura a II-a (Fil 2,6-11)

Acest fragment constituie un minunat imn cristologic pre-paulin. Complex în expresiile care îl compun, poate fi înțeles plecând de la expresia “cu orice preț” (în greacă: harpagmos care în mod normal însemnă “ceva care se prestează să fie răpit”, o comoară). Ce semnificație poate avea afirmația: Cristos care este de natură dumnezeiască nu a considerat egalitatea sa cu Dumnezeu un “ceva demn de răpit”?

Aici trebuie subînțeleasă asemănarea cu Adam, cel care nefiind de natură divină a voit să o “răpească”. Paul îl oferă ca și exemplu comunității din Filipi pe Noul Adam, adică pe Cristos. Acesta acceptă să răscumpere prin intermediul umilinței și al ascultării până la moartea cea mai rușinoasă, neascultarea orgolioasă a întâiului Adam datorită căreia întreg neamul omenesc a căzut în păcat și în moarte (Cf. Rm 5,18 și urm.)

Cristos “s-a golit de sine însuși” și a asumat condiția de sclav, adică a noastră (v. 7), trăind-o până la capăt. Înjosirii sale voluntare, libere răspunde acțiunea lui Dumnezeu (v. 9-11) care nu doar “l-a înălțat”, ci “l-a preamărit”. Întregul univers este de acum chemat să vestească faptul că Isus Cristos este Domnul, adică Dumnezeu: această mărturisire se face spre slava Tatălui.

Evanghelia (Lc 22,14-23,56)

În narațiunea pasiunii după sf. Luca, Isus demonstrează în sine realizarea a ceea ce a predicat. Astfel, la Ultima Cină, dăruirea totală de sine făcută în pâinea și vinul transformate în Trupul și Sângele său se concretizează în exemplul slujirii celei mai umile (22,26-28). Anunțului negării lui Petru este unită rugăciunea pentru ca să nu se piardă în urma încercării și pentru ca, după ce se va fi întors, să poată să-i susțină pe frații săi în credință. Pasiunea este pre-văzută și văzută ca și lupta finală (escatologică) împotriva Satanei (22,53) care se întoarce la ceasul potrivit/fixat (4,13). Isus dă să se înțeleagă că în acest tip de luptă vor fi implicați și ucenicii (22,31.36-38), victorioși datorită faptului că au perseverat cu El în încercări (22,28-30) sau datorită căinței (22,61 și urm.) care obține iertarea. Agonia din Ghetsemani (22,44) trebuie deci înțeleasă ca și “lupta pentru victorie”, o luptă pregătită de rugăciunea intensă și plină de suferință, însă sobră (“îngenunchind”) și pe deplin abandonată voinței Tatălui.

Isus este mărturisitorul (în greacă: martirul) autentic, decis în afirmațiile sale pe care le face în fața Sinedriului și a celor puternici; blând în batjocuri, lovituri, în fața creșterii urii față de El. Profet plin de milă față de “Fiicele Ierusalimului”, Isus este mijlocitorul îndurător care mijlocește pentru dușmanii săi (23,34) și Mântuitorul care îl poate duce chiar de acum în Împărăția Tatălui pe cel care se încrede în El (23,42). “Acolo unde este Cristos, acolo este Împărăția”, spunea S. Abroziu. Tocmai pe Cruce această coincidență se realizează pe deplin, deoarece acolo se împlinește deplina abandonare a lui Isus în mâinile Tatălui (23,46) spre convertirea și mântuirea lumii (23,47 și urm.).

Ritul latin