Start > Ritul latin > “Cel care este fără de păcat…”

“Cel care este fără de păcat…”

22 March 2007
1,547 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a din Post (Anul C)

Duminica trecută Liturghia ne-a propus emoționanta pagină a Fiului Risipitor. A fost o parabolă prin care Domnul ne îndemna să credem în nesfârșita milă a Tatălui ceresc și să ne împăcăm cu El prin sacramentul iertării. Astăzi de la asemănare trecem la realitate, tema rămânând aceeași, și lămurindu-se ulterior în sens cristologic. De acum înainte toată iertarea de păcate și împăcarea cu Dumnezeu trece prin Isus Cristos; realitatea este mai mângâietoare decât parabola, fiindcă în parabolă există un fiu mai mare ce rămâne acasă și are resentimente, chiar și față de iertarea acordată fiului mai mic; în realitate, fiul mai mare – Isus Cristos – nu a rămas acasă, ci a mers și el în căutarea fratelui mai mic.

Prin urmare să reflectăm în acest spirit asupra episodului adulterei propus de Evanghelia de astăzi, care a fost înscris în Evanghelia lui Ioan, într-un moment ce a urmat primei redactări, dar care se bazează sigur pe o tradiție istorică și se acordă perfect cu toată seria episoadelor și parabolelor evanghelice transmise de Luca. Această parabolă ilustrează magnific cuvântul lui Isus care spune: “Nu am venit să judec, ci să mântuiesc”. (Ioan 3,17). Ni-l putem închipui acest episod al adulterei în trei tablouri: a) Isus și mulțimea; b) Isus și păcătoasa, singuri; c) Din nou Isus și poporul (în acest ultim caz mulțimea nu mai este formată numai din farisei, ci din noi toți, așa veterani cum suntem în meseria de acuzatori ai fraților noștri).

Isus și acuzatorii

Într-una din zile, Isus învăța poporul; la un moment dat cercul ascultătorilor se desprinde spre a face loc unei femei, care era îmbrâncită de o ceată de farisei ce vociferau. O lasă în fața Mântuitorului iar ei fac cerc în jurul Lui: “Tu ce ai de spus la toate acestea?!” Nu veniseră pentru a cere un sfat, ci pentru a-i întinde o cursă. El însuși spusese că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească, prin urmare trebuie să dea dreptate legii și să ia parte la omorârea cu pietre a acestei femei; însă dacă va face acest gest își va pierde aureola Milei și a Blândeții, care atât de mult îi irită pe farisei, întrucât tocmai aceasta îi încântă și îi atrage pe oameni.

Isus tace, nu spune nici un cuvânt. Se apleacă și face câteva semne pe nisip, ceea ce îi întărâtă și mai tare pe farisei; poate că face acest lucru spre a da un pic de răgaz femeii ca să-și mai potolească inima paralizată de frică și de groază. Puține sunt imaginile lui Cristos care să respire un aer mai uman și mai divin decât aceasta. În cele din urmă își ridică privirea și spune: “Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Poate că ar trebui înțeles “fără acest păcat”, de care o acuzați pe femeie (dat fiind că decalogul oprea chiar și adulterul cu dorința).

Aceasta a fost ca și cum le-ar fi citit ca într-o carte întreaga lor conștiință. Isus cunoștea ceea ce zăcea în inima fiecăruia. Tăcerea a devenit apăsătoare și insuportabilă, astfel încât fariseii au început să dispară unul câte unul, speriați poate de ideea că Isus vrea să se coboare în viața lor particulară, spre a vedea dacă într-adevăr erau fără acel păcat, care în decalog suna așa: “Să nu poftești femeia altuia”. Tăcerea adâncă i-a împrăștiat pe farisei, nu semnele pe care le făcuse Isus pe nisip.

Isus singur cu adultera

Tribunalul se golise; în sală nu mai rămăsese decât judecătorul și acuzata. Până în clipa aceea Isus rămăsese cu ochii aplecați spre pământ; acum își înalță privirea și privește femeia: “Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. Nemaifiindu-i teamă, ea simte acea privire binevoitoare, ca o baie înviorătoare! Nici un bărbat nu o privise cu atâta bunătate! Cine va putea să știe cu ce ton i-a răspuns ea lui Isus, în acea tăcere care i-a pus pe acuzatori pe fugă: “Nimeni, Doamne”. Și Isus a spus: “Nici Eu nu te osândesc. Du-te, și să nu mai păcătuiești!” Isus nu mai pune altă condiție; evident El cunoaște sentimentul căinței de propriul păcat, fiindcă El însuși i-l insuflase.

Cristos este singurul fără păcat; prin urmare unicul care putea arunca mai întâi cu piatra ca să răzbune onoarea lui Dumnezeu și să împlinească Legea, însă El renunță la dreptul de a osândi, tot așa cum “Tatăl nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se pocăiască și să trăiască”. Câtă încredere a dobândit acea femeie auzind cuvintele lui Isus: “mergi”, ceea ce însemna: mergi, trăiește, nădăjduiește, întoarce-te acasă; reia-ți demnitatea ta; prin prezența ta printre oameni, spune-le că există nu numai legea, ci că mai există și harul! Suntem încredințați că experiența acelei iertări, a acelei infinite înțelegeri din partea lui Isus, a schimbat pentru totdeauna comportamentul acelei femei atât de des exploatate și amăgite de oameni!

Isus și noi

Ce ne spune nouă creștinilor de astăzi episodul adulterei? Această pagină din Evanghelie i-a pus pe gânduri pe foarte mulți creștini; de aici și dificultatea de a fi admisă în canonul scripturii; într-o epocă în care adulterul era considerat ca un păcat fără posibilitate de iertare în Biserică, atitudinea lui Isus, care nu impune nici cea mai mică pocăință salutară, nu putea decât să-i uimească pe oameni! De altfel nu demult acest uimitor fragment din Evanghelie a fost admis într-o liturghie duminicală. Desigur, în parabola Fiului Risipitor, în fond, se asistă la o mai mare iertare; însă aici nu este vorba despre o parabolă, ci de o realitate. Isus demonstrează că parabolele sale trebuiesc luate ad literam.

Ceea ce vrea El să ne învețe în acea împrejurare (pentru că nu avem nici un motiv de a pune la îndoială istoricitatea faptului chiar dacă nu l-ar istorisi Ioan) nu este că adulterul nu ar fi păcat; acesta este osândit explicit, cu toate că delicat, prin cuvintele: “Mergi și să nu mai păcătuiești!” Atitudinea lui Isus o înțelegem dacă ne gândim că nimeni nu urăște mai mult păcatul decât El, mai ales păcatul de adulter, pe care-l osândește nu numai faptic ci și în cuget: “Cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și păcătuit cu ea în inima lui”. Ceea ce a dorit să evidențieze Isus prin acest gest, și aceasta odată pentru totdeauna, este detestarea meseriei de copoi, a îngrijirii și a acuzării păcatelor altora; tocmai aici își află actualizarea practică atâtea recomandări ale Învățătorului: “Nu judecați!… Fiți milostivi!… Pentru ce vrei să scoți paiul din ochiul fratelui tău, și nu vezi bârna din ochiul tău?”

Evanghelia de astăzi lovește chiar la rădăcina atâtor obiceiuri proaste de ale noastre. Desigur, noi nu aruncăm cu pietre împotriva nimănui; legile statului ne pedepsesc pentru așa ceva! Însă a arunca cu noroi, a critica, a vorbi de rău… Cât noroi nu se aruncă asupra aproapelui prin unele conversații dintre amici și prieteni! Dacă vreunul dintre cunoscuții noștri cade, sau face să se vorbească despre sine, imediat ne scandalizăm, asemenea acelor farisei, dar nu pentru că am urî păcatul comis, ci pentru că îl urâm pe păcătos, pentru că din contrastul cu purtarea altuia, am vrea, inconștient, să apărem noi mai buni: “Îți mulțumesc, Doamne, că eu nu sunt ca alții”, zicea fariseul din templu.

În duminica de astăzi Isus ne prezintă un mare leac împotriva acestui obicei rău: “Care dintre voi este fără de păcat să ia piatra și să arunce!” Să ne cercetăm conștiința cu toată seriozitatea, și să ne privim unii pe alții cu acei ochi cu care ne vede Dumnezeu, și atunci vom simți necesitatea de a alerga la Isus, dar nu pentru a-i acuza pe alții și a cere osândirea lor, ci a cere iertare pentru noi înșine. Acea iertare pentru noi înșine – și mai ales pentru acel păcat, dacă din nefericire vreunul dintre noi este vinovat – pe care Isus a acordat-o adulterei. Acesta rămâne, de fapt, un păcat devastator, pe care nici un credincios nu ar trebui să îl aibă prea mult pe conștiință, pentru a nu-și ruina credința, familia, pe sine însuși.

Nu pot încheia comentariul asupra acestei pericope evanghelice fără a face referire la revoluția tăcută și mare ce se actualizează în ea. Acea femeie, aruncată la pământ, tremurând de groază, privită de sus cu dispreț de către o armată de oameni cu sprâncenele zburlite, umilită și lipsită de orice apărare: aceasta este din păcate imaginea a ceea ce era, în acele vremuri, femeia în societate. Unde se afla bărbatul care păcătuise cu ea? Prin urmare era discriminată și în păcat! Isus se opune acelei stări de lucruri, demascându-i nedreptatea; dacă ucenicii lui Isus ar fi știut să profite de acea inițiere și de acea pildă, nu ar fi fost necesar să treacă 20 de veacuri pentru ca în societatea noastră să se înceapă a vorbi despre libertatea femeii și mai ales această eliberare s-ar fi făcut cu metodele și în numele principiilor evanghelice. Nu egalitate în a păcătui (acesta este sensul depenalizării adulterului femeii), ci egalitate în a face binele în demnitate umană. Natural, aceasta nu exclude faptul că toți cei ce se luptă pentru o deplină demnitate și egalitate în drepturi a femeii în fața lui Dumnezeu, a bărbatului și a Bisericii – își dau seama ori nu – au în Isus Cristos un precursor și un aliat, pe care nu-l pot ignora.

Pe lângă episodul adulterei pe care l-am comentat, liturghia Cuvântului din această duminică conține o altă temă vibrantă, care ne poate ajuta la întâlnirea personală cu Isus în Euharistie. În lectura a doua, Paul protestează, spunând că privește toate aceste lucruri ca o pierdere și ca pe un gunoi, în comparație cu darul de a-L fi cunoscut pe Isus. Este secretul vieții și al personalității apostolului, adică un raport adevărat și personal cu Isus, tare ca moartea, care-l face să vorbească despre El, să sufere pentru El și să i se asemene în moarte. Chiar și Paul, asemenea adulterei, a experimentat iertarea lui Isus; i s-au iertat multe, pentru că a iubit mult. Acest Isus Înviat este același de care ne apropiem acum spre a-L întâlni în Sfânta Împărtășanie. Și nouă ne dă astăzi iertarea Sa, repetându-ne acele cuvinte mângâietoare pe care le-a spus adulterei: “Mergi în pace și să nu mai păcătuiești”.

Ritul latin