Start > Ritul latin > Chemați să lăsăm să cadă stâncile

Chemați să lăsăm să cadă stâncile

22 March 2007
944 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a din Post (Anul C)

Până și cei “puri” pot să se mântuiască

Putem cutreiera prin deșert, chinuiți de o sete nepotolită, parcurgând vechile drumuri care ne conduc pentru totdeauna la cele mai dureroase deziluzii. Dar Dumnezeu, așa cum a făcut de mai multe ori pentru poporul său (vezi prima lectură), este capabil să deschidă chiar și în viața fiecărui “pierdut” o cale nouă, și să potolească setea sa adevărată.

Atunci un individ, refăcut, modelat din nou, are posibilitatea de a celebra laudele Domnului. Și apoi este descoperirea cunoștinței lui Cristos (vezi a doua lectură) care determină, ca în Paul, o cotitură neprevăzută și decisivă chiar și în existențele cele mai ușuratice. Și când unul este înconjurat de disprețul altuia, condamnat după schemele cele mai obtuze ale unui moralism fără milă, străpuns de privirile de judecători cruzi dar și ipocriți, poate mereu să se agațe de o privire “diferită”, de o privire care mântuiește. Isus, deși nu neagă gravitatea păcatului, continuă să lanseze către păcătos o funie pentru ca el să evite naufragiul total: îi dă încredere. Trecutul nu contează. Ceea ce contează este recuperarea nevinovăției “de acum înainte”. În sfârșit există nemiloșii “aruncători de pietre”, bolnavi de aroganță virtuoasă. Și lor le este indicată o cale nouă, cea a umilinței (adică inventarul propriei mizerii), singura care duce la descoperirea milostivirii.

A fi “cuceriți” sau “prinși” de Cristos înseamnă “a lăsa să se piardă” ceva (cel puțin prezumția, care se naște, ca o floare înveninată, de siguranța că sunt drepți conform legii). Este posibil să ne apropiem de nou numai cu mâinile goale, ca săraci. Și bogățiile pot fi și pietre… Cineva este “pur” (curățat) nu numai când evită să privească “o femeie pentru a o dori” (Mt 5,27), dar și când reușește să privească pe cineva cu respect și caritate. Disprețul murdărește, pietrele sunt cele care spurcă. Murdăresc nu atât ținta luată la ochi, cât pe cel “pur” angajat în exercițiile spirituale preferate: a îngropa pe cei care greșesc (care pare să nu aparțină de catalogul faptelor de milostenie, și este opus “practicii” în care s-a specializat Isus: a căuta și a salva ceea ce era pierdut, Lc 19, 10). Toate aceste elemente decurg mai ales din fragmentul evanghelic.

Vinovații sunt doi

Să nu ne lăsăm înșelați de aparențe. Nu este numai femeia care trebuie condusă pe banca acuzaților. În intențiile acuzatorilor, cei vinovați sunt doi: adultera și Isus. Păcatul femeii este evident (au prins-o asupra faptului). Acela al lui Cristos, însă, apare și mai periculos: exces de milostivire. Isus “învăța”. L-au întrerupt brusc, pentru a-l obliga să ia poziție asupra acelui episod scandalos. Ceea ce urmează, totuși, gestul, comportamentele Învățătorului, vor constitui, de acum înainte, un capitol fundamental al învățăturii sale. Ceva de înțeles și de tradus în angajament concret.

Tăcerea este cuvânt: constituie cele două părți ale lecției. Isus scrie pe pământ. Și cineva se distrează, și astăzi, să descifreze acele semne. Numele amantului (dispărut misterios)? Porunca “de a nu comite adulter”? Păcatele acuzatorilor nemiloși? Porunca “să nu ucizi”? Prostii. Isus trasează linii în praf pentru a demonstra atitudinea sa străină de dezbaterea juridică, care s-ar fi schițat. Nu a venit să judece. Discuțiile asupra vinovățiilor din articolele codicelor nu-l interesează. Și apoi cu acea lume crudă și scandalizată (în care singurul lucru adevărat, în afară de cruzime, este ipocrizia…) El nu are nimic în comun. Depinde de noi să interpretăm corect acel mesaj încredințat prafului. Isus caută pe cineva cu care să comunice. Cineva care să-l înțeleagă. Cineva dispus să facă referință la o lege diferită.

Bine scria France Quere, o femeie care ne-a dăruit câteva pagini de neuitat de comentariu la acest episod. Cristos, cu scrierea sa misterioasă, schițează codexul milostivirii, care nu poate fi închis nici în articolele unui codex, nici săpate în piatră. Milostivirea nu se scrie pe materia dură, și nici nu poate fi fixată pe hârtie. Milostivirea se trasează pe suprafața delicată a unei inimi de carne, pe care Isus o simbolizează cu carnea moale a pământului. Viața înflorește în argilă, pentru că argila este aptă să primească o formă. Dumnezeu nu l-a făcut pe om din piatră. Numai pământul este fertil. Piatra este sterilă (și pietrele aruncate nu vor produce nimic bun…). Milostivirea este rodnică. Creează. Re-creează.

Pare că vedem din nou pe Creator gata să plăsmuiască, ca în prima zi, creatura sa preaiubită, după stricăciunile provocate de păcat, și în încercarea de a pune sigiliul (chipul și asemănarea) ca protecție împotriva grindinii de pietre care se îngroașă amenințătoare.

Prima piatră este aceea care provoacă dezastre

“Cine dintre voi este fără păcat, să arunce primul piatra”. După o dispoziție a Deuteronomiului (17,7), martorii trebuiau să înceapă executarea. Ca și cum și-ar asuma, înaintea tuturor, cu evidența pietrei aruncate, deplina responsabilitate a cuvintelor de acuzare. Isus surprinde pe toți introducând o variantă revoluționară: primii nu trebuie să fie cei care au văzut-o, care știu, dar cei care pot să afirme despre ei că sunt fără păcat. Nu este suficient să descoperi faptele rele ale altuia. Trebuie, mai întâi, să faci lista virtuților tale. Numai atunci, eventual, poți să începi lapidarea.

“Drepții” trebuie să se dezvăluie. Ne trebuie curaj. Nu de a aduna pietrele, ci pentru a fi un exemplu de perfecțiune. Ne trebuie curaj. Nu pentru a face paradă cu un articol din codice nerespectat, ci de a așeza pe cap aureola de sfințenie. Desigur este supărătoare acea primă piatră. (Necazul este că, atunci când este vorba de cuvinte, de defăimare, de palavre, calomnii, nu ne gândim. Și totuși toate necazurile depind de prima piatră. După prima ta piatră, vine grindina, pentru că toți se întrec să alerge în ajutor, nu în favoarea sărmanei victime, ci a aruncătorului, adăugând propriile lor pietre grele. Toată vina e a acelei prime pietre, aruncate, adesea, în mod nechibzuit.)

Judecătorul constrâns să se judece pe el însuși

“…Au plecat, unul după altul, începând cu cei mai bătrâni până la cei din urmă”. Este de înțeles, ba chiar o datorie, de a corecta: începând cu mine. Trebuie să învăț să mă îndepărtez mai întâi de locurile unde se lapidează o persoană (cu atât mai mult când este absentă, o lapidare mai practică chiar la umbra templului…). Și trebuie să învăț să folosesc piatra apucată cu furie pentru a-mi lovi – evident – pieptul. Și apoi să las să cadă pe pământ arma, cu o bufnitură la fel de perceptibilă de toți.

Femeii, peste puțin timp, Isus îi va spune: “Du-te, și de acum înainte nu mai păcătui”. Aceștia, dimpotrivă, au plecat în mod spontan. Și problema lor nu este aceea de a “nu mai păcătui”, ci de a începe, acum, să se recunoască păcătoși. O adevărată libertate, ușurată de vina sa. Aceștia, dimpotrivă, sunt constrânși să poarte greutatea propriului păcat.

Totuși, dacă ne gândim bine, și ei au primit ceva de la Isus. Învățătorul a smuls de pe chipul lor masca. I-a rupt din anonimat și din complicitatea josnică a grupului, pentru a-i pune pe fiecare în fața propriei conștiințe. I-a constrâns să se privească înăuntru, și nu în direcția adulterei. Obișnuiți să vadă defectele altuia, și de a le denunța cu indignare, au învățat să observe propriile fapte rele și să se preocupe de ele. Foarte abili în a culege infracțiunile altora, nu mai erau antrenați să “se surprindă asupra faptului” să aibă mâinile și gura murdare. Convinși că sunt autorizați să joace rolul de judecător, nu se mai întrebau dacă, din întâmplare, nu ar aparține din categoria canaliilor. Cu forța de a obliga pe alții să dea socoteală de propriile acțiuni, se simțeau de acum dispensați de a se privi în oglindă.

Isus i-a obligat pe judecători să se judece singuri. Și astfel procesul, care trebuia să fie răsunător este interiorizat. Se desfășoară cu ușile închise (fiecare în propria casă, și nu mai este nevoie nici de lumină, pentru că roșeața de pe chip apare și în întuneric). Și ei se regăsesc goi, cu adevărat. Nu au căzut numai bolovanii din mâinile lor. Au căzut și măștile, blazoanele, aureola, codexul, degetul acuzator. Fiind conștienți de propriile mizerii, pot să înceapă cu adevărat să trăiască și ei, în același moment în care nu mai au un rol de apărat, o parte de recitat, un obraz de salvat, cineva împotriva căruia să se îndârjească. S-au debarcat ca “drepți”. Pleacă cu diploma de “păcătoși”. Introduși în comuniunea păcătoșilor, punct de plecare obligatoriu spre comuniunea sfinților.

Primul pas spre sfințenie este făcut când cineva, de fiecare dată când se face apelul păcătoșilor, se gândește că numele său – indiferent de ordinea alfabetică – este în capul listei.

Mizeria și milostivirea

La sfârșit, așa cum zice sf. Augustin, se regăsesc împreună, singure, mizeria și milostivirea. Dumneavoastră, probabil, nici nu aveți nevoie să auziți acele cuvinte: “Nici eu nu te condamn”. Este suficient să înălțăm ochii. Nu avem de ce ne teme de acel om care trasează semne misterioase pe pământ. Nici nu te-ai întrebat dacă a scris sau a ascuns. A distrus sau a refăcut. Poate, toate aceste două lucruri împreună. Totuși ești conștient că se referă și la tine, de acum, la a da un răspuns la provocarea acelor semne secrete schițate în praf. Este vorba de a nu strica acea pagină de milostivire, de încredere, de iertare, pe care tu ai citit-o, nu pe pământ, ci într-o privire.

Comportamentul lui Isus ne descoperă că este necesar, pentru toți, să dobândim o “privire nouă”. O privire capabilă de “a suspecta” că orice individ, sub crusta erorilor, a defectelor, a infamiilor, sau și numai a slăbiciunilor, păstrează o zonă intactă, “virgină”, unde ființa sa cea mai autentică cultivă dorința de a se deschide spre cineva capabil de iubire. Această ușă care dă acces la “sanctuarul” oricărei persoane, nu se sparge cu umărul și nici cu lovituri de piatră. Acest “teritoriu secret”, această “zonă protejată”, nu se deschide în fața unui codice, a unui raționament, a unei dojeni aspre, a unui deget amenințător. Se deschide numai iubirii. Numai iubirea, își face drum în acea zonă neexplorată prin privire, nu de neîncredere, ci de respect și de acceptare, care reușește să transforme o creatură din interior.

Ritul latin