Start > Ritul latin > Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob… și al lui Isus Cristos

Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacob… și al lui Isus Cristos

9 March 2007
1,370 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Post (Anul C)

În prima lectură, a fost proclamată astăzi una dintre cele mai sublime pagini ale Bibliei: aceea care conține episodul rugului arzător și revelația numelui lui Dumnezeu făcută lui Moise. Este o ocazie ideală, pe care de altfel o așteptam de mai multă vreme, pentru a face o predică despre “Dumnezeu în Biblie”. Prezint această predică plin de emoție, pentru că așa ceva depășește cu mult sărmanele noastre puteri omenești; este ca și cum ți-ai ridica privirile și ai privi soarele cu ochii deschiși.

Îmi aduc aminte de enorma impresie pe care mi-au produs-o cu puțin timp înainte câteva cuvinte ale Fericitei Angela de Foligno, mistică franciscană din secolul al XIII-lea. Confesorul ei insista să-i explice și lui ceva-ceva din experiența mistică a lui Dumnezeu. Pentru a-l convinge că așa ceva era imposibil, Fericita Angela răspunse: “Dacă Sfinția Voastră ați fi trăit ceea ce am trăit și am simțit eu, și apoi v-ați urca la amvon ca să predicați, nu ați putea face altceva decât să vă adresați credincioșilor cu aceste cuvinte: ‘Fraților, mergeți în pace cu binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru că astăzi nu vă pot spune nimic despre Dumnezeu’.”

Din moment ce trebuie să vorbesc despre Dumnezeu, îmi vin în minte acele cuvinte și simt marea dorință de a vi le repeta și eu și de a încheia predica. Totuși, mai există o ușă, o ferestruică, o scândură de salvare: “rugăciunea”. Despre Dumnezeu nu se poate vorbi decât în prezența lui Dumnezeu, adică rugându-ne.

Când vorbim despre Dumnezeu ca despre unul care nu este de față, atunci nu mai vorbim despre El, ci despre un idol, pentru că idol este, prin definiție, “acela ce are ochi și nu vede, are urechi și nu aude”. Voi spune deci cu psalmistul: “Inima îmi este de partea Ta… Și fața Ta o caut! Nu-mi ascunde fața Ta!” Cu totul altceva este de trebuință pentru a putea vorbi despre Dumnezeu: ne trebuie o inimă curată, adică lipsită de păcat. “Dacă tu îmi spui: Arată-mi ce Dumnezeu ai, eu îți voi răspunde: Arată-mi ce fel de om ești” (Teofil din Antiohia).

Soarele poate străluci cu toată puterea lui, dar dacă unul are ochiul bolnav și întunecat nu-l va vedea; chiar va spune că soarele nici nu există. Prin urmare, trebuie să avem ochiul curat, pentru a-l putea vedea pe Dumnezeu și pentru a putea vorbi despre El. Să ne plasăm deci în duhul de rugăciune de umilință în căutarea Feței lui Dumnezeu, prin cele ce cunoaștem din Biblie. Vom porni – spuneam – de la episodul rugului arzător. Marea noutate a acestui moment nu a fost revelarea numelui lui Jahvé (pe care după cât se pare Moise îl cunoștea), ci revelarea luminoasă a semnificației unui atare nume.

Ce ne spun oare aceste cuvinte: “Eu sunt cel ce sunt”? În antichitate, aceste cuvinte erau înțelese într-un sens filozofic: “Eu sunt cel ce există, adică ființa absolută, singura care există prin sine însăși”. Oamenii de știință moderni au descoperit o altă nuanță, care schimbă mult această semnificație: verbul “a fi” aici trebuie înțeles în sensul de “a fi de față”, și nu în sensul unei ființe absolute și abstracte, ci de a fi activ; nu “eu sunt”, ci “Eu, care sunt pentru tine”. Jahvé este cel ce este pentru om; El nu se prezintă omului spre a-l face să îi simtă distanța, ci ca omul să-i simtă apropierea: “Nu te teme, eu sunt alături de tine”. Aceste cuvinte, care în Biblie au fost ascultate de la Avraam la Maria și la Pavel, sunt cea mai bună traducere a numelui lui Dumnezeu, constituie mesajul pe care Dumnezeu ni-l va da într-o zi, Emanuel, adică Dumnezeu în mijlocul nostru.

Desigur, Dumnezeu este și cel ce este, adică acela care rămâne veșnic și neschimbat în mijlocul deteriorării inexorabile a tuturor lucrurilor. Cu acea ocazie, Dumnezeu se definește și “Dumnezeul Părinților”, al înaintașilor: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob”. Și această definiție este un nume foarte frumos al lui Dumnezeu, și arată că Dumnezeu este un Dumnezeu personal, nu local; este Unul care, să spunem așa, întreține cu noi raporturi de la om la om; este un Dumnezeu al oamenilor.

Despre El se spune că vorbea cu Moise așa cum obișnuiește un om să stea de vorbă cu un alt om. El este, așadar, un Dumnezeu care trebuie admis într-o istorie concretă trăită printre oameni. După ce s-a proclamat pe sine Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob, Dumnezeu spune: “Acesta este numele Meu cel veșnic; aceasta este titulatura cu care voi fi pomenit din neam în neam”. Și noi putem să ne slujim de acest nume, ba chiar să-l și completăm: “Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov, însă și Dumnezeul lui Isus Cristos, Dumnezeul lui Pavel, al lui Augustin, al Sfântului Francisc din Assisi, etc. Dumnezeul părinților noștri”.

Cu privire la rugul care ardea, avem marea fericire de a poseda un comentariu al însuși Mântuitorului nostru Isus Cristos. În titulatura: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, și al lui Iacob”, Isus ne ajută să descoperim un mare adevăr. El spune: “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morților ci al celor vii, pentru că toți trăiesc în El. Dumnezeu este ființa care dă viață”. Titlul de “cel viu” îl aflăm de la un capăt la altul al Bibliei: “Cum este de adevărat că Eu trăiesc… ” “Îngrozitor lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului cel viu”.

Mai mult decât acest titlu “cel viu”, pe noi ne interesează manifestările acestei vieți a lui Dumnezeu, care sunt extraordinare. Israel l-a simțit pe Dumnezeul său nu ca o idee, ci ca o ființă vie, și a vorbit despre El folosindu-se de simboluri și imagini luate din lumea și din viața de toate zilele. Jahvé este un Dumnezeu care vorbește, care ascultă, care vede, care se bucură, care se îndură, și iubește până la gelozie: “Domnul, Dumnezeul tău, este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos”. Nu mai trebuiesc citate și alte texte; cel ce cunoaște Biblia, își dă perfect de bine seama că ea este întrețesută cu astfel de lucruri.

Filozofii păgâni, ajungând să cunoască Vechiul Testament, nu și-au ascuns câtuși de puțin dezgustul față de aceste antropomorfisme și trăsături umane ale lui Dumnezeu. Mai ales un lucru li se părea lor intolerabil: “Mânia lui Dumnezeu”. Însă era o inadvertență, o eroare. Mânia lui Dumnezeu nu este semnul alterării sau al patimii; mânia lui Dumnezeu este modul său de a-și afirma sfințenia, reacționând împotriva păcatului; mânia lui Dumnezeu se referă totdeauna la păcat: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricăror nelegiuiri ale oamenilor care înăbușă adevărul în nelegiuirea lor”.

De asemenea, gelozia lui Dumnezeu nu se aseamănă cu gelozia omului, ca o reacție a celui care se simte amenințat de un rival, ca o gelozie a idolilor, adică o reacție la provocarea deșertăciunii și a nimicniciei. Antropomorfismele lui Dumnezeu sunt semnele unui Dumnezeu care se pregătește pentru supremul antropomorfism, care este Întruparea. “Cu toate că era Dumnezeu, El învăța să se întrețină cu oamenii” (Tertulian).

Prin urmare chiar și în aceste lucruri omenești, Dumnezeu se arată altfel. Biblia a încredințat unui termen particular exprimarea acestei diversități a lui Dumnezeu: titulatura de “sfânt”. Într-un oarecare sens putem spune că acesta este adevăratul nume al lui Dumnezeu în Biblie. Maria are perfectă dreptate în Magnificat când spune: “Și sfânt este numele lui”. Iată cum culege profetul acest nume chiar de pe buzele lui Dumnezeu: “Inima se zvârcolește în Mine, mila Mă cuprinde. Nu voi dezlănțui iuțimea mâniei Mele… căci Eu sunt Dumnezeu atotputernic și nu om: Eu sunt Sfântul în mijlocul tău și nu voi veni să te prăpădesc” (Osea 11, 8-9).

Noi spunem sfânt unui om moralmente bun și perfect, care își îndeplinește obligațiile cetățenești și ascultă de Dumnezeu; acestea însă sunt semnificații derivate, și inaplicabile lui Dumnezeu, care slujesc a indica numai ce anume produce și ce anume cere apropierea de Dumnezeu. Însă sfințenia lui Dumnezeu este cu totul altceva. Cuvântul folosit în Biblie “sfânt” înseamnă “separat”, “deosebit”; concepția cea mai apropiată limbajului nostru este aceea de “absolut”. Concepția de “sfânt” a apărut pentru a exprima sentimentul pe care îl trezește în noi apariția neașteptată a lui Dumnezeu la Orizontul existenței. Aici este vorba despre un sentiment de dependență sau sentiment “creatural”, care-l înfioară pe om când se simte sub privirea pătrunzătoare a lui Dumnezeu… Omul înțelege că nu va putea niciodată să-l înțeleagă pe un asemenea Dumnezeu, însă mai înțelege și aceasta: că un Dumnezeu înțeles nu ar mai fi Dumnezeu” (Tersteegen).

Acesta se numește “sentimentul supranaturalului”. Omul care-l experimentează încearcă anumite reacții, pe care Biblia și mai târziu misticii creștini au încercat a le descrie, căci aici este vorba despre lucruri misterioase, dar pe care omul nu le poate tălmăci în cuvinte. Sunt reacții contrastante de mare fericire, dar și de teamă pentru propria-i persoană… Unele suflete, experimentând această sfințenie a lui Dumnezeu, rămân în afara simțurilor, leșinate, convinse fiind că dacă ar mai fi continuat chiar o singură clipă această experiență ar fi sucombat.

Reacțiile cele mai obișnuite sunt tăcerea și umilința creaturii care, simțindu-se cuprinsă de Dumnezeu, nu mai poate spune nici un cuvânt… Cea mai puternică experiență în acest sens a fost aceea a lui Isaia, în clipa chemării sale profetice, când a fost învăluit de sfințenia și majestatea lui Dumnezeu și a auzit un strigăt din cer: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oștirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” La cântarea de biruință “Sanctus” din timpul Liturghiei, noi nu facem altceva decât să prelungim ecoul acelei proclamări pe care a auzit-o Isaia în cer.

Și acum nu ne rămâne altceva de făcut decât să scoatem în evidență trăsătura decisivă în această descoperire a feței Dumnezeului nostru în Biblie. Vechiul Testament ne-a relevat că Dumnezeu este un Dumnezeu-cu-noi, viu și sfânt. Ce mai adaugă Noul Testament la această imagine sublimă? Putem răspunde: îi introduce o inimă! Și această inimă este afirmația: “Dumnezeu este iubire”. Chiar și profeții vestiseră că Jahvé este un Dumnezeu care iubește, însă nici unul nu ajunsese până acolo încât să spună că “Dumnezeu este iubire”. Ce a intervenit nou cu Isus din Nazaret, care a permis acest salt de calitate? Nimic altceva decât aceasta: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe unicul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Aici se află motivul fundamental, dar să vedem cum poate fi încadrată mai bine această revelație a lui Dumnezeu. Lumea cultă din vremea lui Isus cunoștea ideea unui unic Dumnezeu transcendent pe care-l numeau “Dumnezeul filozofilor” (Tertulian). Trăsătura fundamentală a acestui Dumnezeu, în raport cu omul, era că se vorbea despre un Dumnezeu care poate și trebuie să fie iubit de om, dar care nu îl iubește pe om; El se îngrijește de lume deoarece este iubit, și nu pentru că iubește; este obiectul, nu subiectul dragostei, după cum spune Aristotel. A iubi pe cineva inferior lui ar însemna degradarea, “Dumnezeu nu poate fi amestecat cu omul” (Platon).

De altfel, nici n-ar putea să-l iubească pe om, pentru că nici nu este o persoană, ci mai degrabă o idee (Ideea Binelui pentru Platon; “gând de gândire” pentru Aristotel); nu este un “Tu”, ci un “El”; divinul, la neutru. Acesta este un Dumnezeu deosebit de cel biblic; există, dar “nu este”. Aceasta era o idee despre Dumnezeu care ducea la disperare. Platon spunea că Dumnezeu nu are nici un amestec în evenimentele omenești; “Către cine atunci să mă mai rog?” (Maxim din Tir). Poporul remedia pe cont propriu această situație, atașându-se nenumăraților zei, pe care în mizeriile sale îi simțea cel puțin mai aproape de el.

Evanghelistul Ioan, care scrie printre acești oameni și anume pentru ei, pare a le răspunde direct atunci când spune: “Dragostea stă în faptul nu că noi am iubit pe Dumnezeu ci că El ne-a iubit pe noi… Dumnezeu dragoste este”. Prin urmare Dumnezeu se îngrijește de lume nu pentru că este iubit, ci pentru că o iubește, și a iubit-o chiar de la început, întotdeauna. “Prea puțin contează a ști că Dumnezeu există; lucrul de căpetenie este a ști că Dumnezeu este iubire” (Kierkegaard).

Isus i-a asigurat pe oameni tocmai în această privință. Dumnezeul lui Avraam este un Dumnezeu pentru om, și cu omul. Prin Întrupare, această definiție a lui Dumnezeu și-a atins apogeul. Dumnezeu devine Emanuel, adică Dumnezeu-cu-noi. Întruparea este concluzia neînchipuită, dar coerentă și logică, a întregii revelații biblice despre Dumnezeu… Dar cu toate acestea nu am descoperit decât doar începutul. Analizând definiția “Dumnezeu este iubire”, ni se deschid cortinele succesive, pe fonduri tot mai ample, în așa fel încât în cele din urmă apare un fond infinit care este Sfânta Treime. Să încercăm să ne apropiem de ea.

“Nu există dragoste fără a iubi o ființă sau un lucru”; “Nu există conștiință care să nu fie conștientă de ceva” (Husserl). Pe cine iubește Dumnezeu, din moment ce este dragoste? Pe om?… În cazul acesta însă nu se poate spune că este dragoste prin sine însuși, dintotdeauna, ci plecând numai de la vreo câteva milioane de ani înainte. Dar mai înainte de toate acestea, ce altceva era Dumnezeu, dacă nu dragoste? Iubește El oare universul material? Însă atunci El nu este dragoste decât plecând numai de la vreo câteva miliarde de ani mai înainte. Nici aceasta nu este suficient.

Răspunsul este Sfânta Treime! Dumnezeu este dragoste prin sine, constitutiv ab aeterno, pentru că întotdeauna există un Dumnezeu iubitor, Tatăl, un Dumnezeu iubit, Fiul, și un Dumnezeu dragoste, Duhul Sfânt. Această tulburătoare revelație – cea mai mare noutate revelată de Cristos cu referire la Vechiul Testament – este conținută într-un singur și scurt cuvânt: “Abba”. Pentru Isus, titlul “Părinte” are un dublu sens: încoronează semnificația cunoscută chiar din Vechiul Testament (Dumnezeu Părintele lui Israel) extinzând-o și aplicând-o fiecărui om (nu numai poporului) și la toți oamenii (nu numai evreilor), și concomitent revelează o nouă semnificație distingând expresiile: “Tatăl meu” și “Părintele vostru”. Noul Testament include această nouă semnificație în expresia: “Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”.

“Tată… Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii”, iată orizontul ultim al afirmației creștine: “Dumnezeu este iubire”. Dumnezeu l-a iubit pe Fiul, Cuvântul, imaginea perfectă a Sa, dar distinctă, mai înainte de a fi existat lumea, și această dragoste a Sa este puternică și reală. Dragostea pe care Dumnezeu o are față de noi nu este o a doua dragoste, care să se alăture acesteia, un fel de adaos la dragostea trinitară, ci se conectează la aceeași dragoste veșnică, care este în Dumnezeu: “Noi am fost aleși și iubiți de Dumnezeu în Fiul mai înainte de facerea lumii”.

La Niceea și la Constantinopol, Biserica, definind Misterul Preasfintei Treimi, a stabilit pentru totdeauna credința creștină cu privire la Dumnezeu. Pentru credința noastră, misterul Preasfintei Treimi nu este suprapus, ci inima și izvorul credinței. A redescoperi Misterul Preasfintei Treimi, în rugăciune, în Biserică, în noi înșine, înseamnă a redescoperi tainicele și minunatele secrete ale lui Dumnezeu, pe care nimeni nu le cunoaște și pe care numai Duhul Sfânt le poate revela: “Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt cercetează totul chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

Vom încheia aceste reflecții despre Dumnezeu cu o pagină faimoasă din istoria spiritualității creștine. La moartea lui Blaise Pascal (19 august 1662), s-a găsit cusută în căptușeala vestei sale o foaie de hârtie împăturită, care fusese scrisă cu opt ani mai înainte, și conținea amintirea unei memorabile întâmplări dintr-o noapte de noiembrie, pe când citea Biblia, căutând și el, așa cum am făcut și noi astăzi, Fața Dumnezeului cel Viu.

“Foc. Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filozofilor și nici al înțelepților. Certitudine, Siguranță, Sentiment, Bucurie, Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos, Dumnezeul Tău va fi Dumnezeul meu. Uitare de lume și de toate în afară de Dumnezeu. Măreția sufletului omenesc nu se află decât pe căile învățate de Evanghelie. Părinte Sfânt și Drept, lumea nu Te-a cunoscut însă eu te-am cunoscut. Bucurie, bucurie, lacrimi de bucurie!”

Ritul latin