Start > Ritul latin > Chemați să nu murmure

Chemați să nu murmure

9 March 2007
945 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Post (Anul C)

“Eu sunt cel care sunt…”

Duminica trecută Dumnezeu se prezenta ca cel care “face să iasă”. De fapt spunea despre Sine lui Avram: “Eu sunt Domnul care te-a făcut să ieși din Ur din Caldea”. Dumnezeu este acela care îl trage afară pe om din granițele prea înguste, îi împiedică să se închidă în cercul obiceiurilor confortabile, din navigarea în apele de lângă țărm; îl cheamă însă la aventură și la riscul credinței.

Astăzi avem sub ochi o altă afirmație. Lui Moise care îl întreabă cum se numește, Domnul răspunde: “Eu sunt cel care sunt.” Și declară deschis: “Acesta este numele Meu pentru totdeauna; acesta este titlul cu care voi fi amintit din neam în neam”. În ciuda aparențelor, nu este un nume dificil. Nu este nici măcar o definiție filozofică. Și ar fi bine, în această privință, să stăm departe de elucubrațiile de tip metafizic, care aici nu-și au locul. De fapt – așa cum notează J. Plastaras – expresia “sunt cel care sunt” nu sugerează o definiție a Persoanei lui Dumnezeu în termeni de “esență”, așa cum teologii din aria occidentală interpretează în general aceste cuvinte. Numele de Jahweh definește mai degrabă pe Dumnezeu în termeni de prezență operantă. Ca și cum Dumnezeu ar afirma: “Sunt prezent și gata să acționez”. Deci Jahweh este cel care este aici. Este cel care este.

Numele nu spune ceea ce Dumnezeu este în sine însuși, dar cea ce este pentru om, în favoarea omului. Dumnezeu este cel care este. Este cel care devine prezent pentru a salva, pentru a elibera. Este cel pe care se poate conta în orice împrejurare. Puțin mai înainte Jahweh s-a prezentat astfel: “Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob”. Adică, prezența activă a acestui Dumnezeu nu se manifestă într-un chip episodic, salutar, ocazional, ci este semnul continuității, al fidelității. Da, Dumnezeu este credincios omului. Evenimentele pământului îl interesează de aproape, strigătul fiilor săi îl rănesc, suferințele omului îl răscolesc. Nu este un Dumnezeu absent, îndepărtat, străin, indiferent, (“am observat… am auzit… cunosc” sunt verbele care indică implicarea arătată de Dumnezeu în situația unui popor strivit, fără glas, fără drepturi, exploatat). Dumnezeu apare vulnerabil în iubirea sa. De aceea intervine. De aceea “este”.

Păcatul murmurării

Acum, marele păcat al israeliților – interpretat de Paul în a doua lectură – a fost acela de a “nu se încrede” în grija Dumnezeului lor “expert” în suferințele umane. Și subliniază, în această privință, o atitudine negativă: murmurarea. Incapabili să surprindă prezența ascunsă dar eficace a lui Dumnezeu, să citească semnele discrete ale intervențiilor Sale, nu au făcut altceva decât să înalțe un rozariu de plângeri, proteste, vaiete, jeluiri, mai ales când Jahweh refuza să se manifeste, așa cum pretindeau ei: un Dumnezeu “producător” de minuni în continuu.

În loc să parcurgă un itinerar de credință și să descifreze cu atenție urmele secrete ale trecerii lui Dumnezeu în nodurile cruciale ale drumului lor, au pretins un drum neted lipsit de orice dificultate prin intervenții spectaculoase din partea lui Jahweh. Deși au experimentat, în diferite ocazii, acțiunea sa providențială, la cel mai mic obstacol, sau incident, sau neprevăzut, nu ezită să se îndoiască că lui Dumnezeu îi este la inimă soarta lor. Și își dădeau drumul la o litanie obositoare de văicăreli și revendicări insistente. În loc să-l laude din cauza “lucrurilor minunate” săvârșite de Domnul pentru ei, s-au specializat în murmurare, pentru că Domnul nu intervenea cum și când pretindeau ei. Dumnezeu ar fi trebuit să fie furnizorul obligat al minunilor impuse de israeliți. Evident că Eu sunt aici nu le era suficient, nu constituia o garanție suficientă. Trebuia “să fie” în felul lor, după gusturile lor, pretextele lor, scadențele lor.

Capitolul tânguirilor

Ei bine, trebuie să recunoaștem că păcatul murmurării relativ la Dumnezeu nu este unul exclusiv al poporului Exodului. Nu suntem nici noi imuni la acest capitol. Dimpotrivă. Capitolul plângerilor pentru întârzierile Sale, surditatea Sa, este mult mai vast în dosarul nostru zilnic, decât laudele, cuvintele de prețuire, de binecuvântare. Revendicările plângărețe sunt destul de superioare față de atitudinile de încredințare credincioasă. Mormăiturile întrec mulțumirile. Bombănelile depășesc expresiile de jubilare.

Ne dăm seama de ceea ce ne lipsește, dar nu știm să vedem ceea ce ne este dăruit în permanență. Reclamațiile sunt infinit superioare acelor mirări recunoscătoare. Murmurăm pentru că nu ne apropiem de Dumnezeu care “este aici”. Pretindem de la El răbdare în privința noastră (acea răbdare interminabilă care este ilustrată minunat în parabola lui Luca ce are în centrul atenției un smochin care mai degrabă nu vrea să ofere câteva fructe, dar care obține un supliment de încredere – și de griji asidue – pentru viitor, în speranța că se va hotărî să se schimbe și să nu mai continue să ocupe în mod abuziv pământul din vie).

Noi, însă, ne arătăm mai degrabă nerăbdători. Nu știm să așteptăm. Hotărâți să o “tăiem” cu Dumnezeu, care pare că ne dezamăgește sau nu corespunde dorințelor noastre (și chiar capriciilor noastre). Noi presupunem că atunci când Dumnezeu este în întârziere, este pentru graba noastră, nu pentru promisiunile Sale. Mereu gata să denunțăm neîmplinirile Sale, decât să recunoaștem insuficientă credința noastră. Să presupunem că conducem singuri, când totul este liniștit și ușor, neglijând lecția lui Paul: “Cine crede că stă în picioare, să fie atent să nu cadă”. Dar abia că observăm o oarecare pierdere de teren de sub picioarele noastre, că și învinuim pe Dumnezeu pentru neatenția Sa (“unde ești?”), uitând că tocmai credința noastră, adesea, lipsește. În loc să ne agățăm de Dumnezeu, în costisitoarea fidelitate zilnică, punem mâna pe semnalul de alarmă în momentele de urgență pentru a denunța lipsa sa de protecție.

Dumnezeu este “cel care este”. Dar să acceptăm că noi nu trebuie să fim absenți de la apelul la coerență, la încredere, la atenție la opera sa. În fond, și Dumnezeu care își descoperă propriul nume lui Moise, invită la “a ieși afară”. Este vorba de a lăsa în spate teritoriul sufocant al “murmurului”, și să îndreptăm pașii spre “țara frumoasă și spațioasă” a laudei și a uimirii. Trebuie să ieșim din meschinătate și să deschidem ochii în fața “minunilor lui Dumnezeu” pentru a învăța în sfârșit “să-l preamărim”. Desigur, Dumnezeu continuă să fie atent la rozariile vaietelor noastre. Dar, uneori, acceptă și murmurele (acestea sunt unicele murmurări consimțite): “Poate nu îți ofer, ca smochinului neroditor, atâtea motive pentru a fi satisfăcut de mine. În schimb pot să-ți spun că sunt mulțumit de Tine?”

Turnul care din păcate nu se prăbușește

Se întâmplă și astăzi asemenea nenorociri ca acelea la care se referă Isus (violența sângeroasă de care s-a făcut responsabil Pilat în dauna unor compatrioți ai lui Isus, și prăbușirea turnului din Siloe). Și nu se poate spune că interpretarea noastră este mereu corectă în termeni creștini. M-a atins ascultarea unei predicator care, apropo de o dezastruoasă alunecare de teren care a lovit o vale care îmi este dragă, nu a găsit ceva mai bun decât să acuze că este dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu din cauza păcatelor oamenilor. M-am limitat să-l fac atent că rechizitoriul său ar fi fost probabil diferit dacă, așa cum i s-a întâmplat prietenului meu Carlo, ar fi văzut cufundându-se sub noroi și stânci biserica sa și casa sa.

Pentru a nu vorbi de anumite interpretări despre flagelul SIDA (interpretări de un gust dubios evanghelic și lipsite, chiar și în doze mici, de acel ingredient fundamental care este îndurarea). Ar fi de ajuns să ne amintim de lecția lui Isus: “Credeți că acei Galileeni au fost mai păcătoși decât alții, pentru că au avut această soartă? Nu, vă spun… Sau acei optsprezece… credeți că au fost mai vinovați decât toți locuitorii Ierusalimului?… Nu, vă spun.” Și mai ales severa amenințare: “Dacă nu vă convertiți…” Convertirea devine posibilă numai dacă se caută vinovatul în apropiere, nu departe.

Și nenorocirile cele mai înfricoșătoare pot să fie semn, avertisment, nu pedeapsă. Dar semn și invitație la convertire pentru toți, nu pentru presupușii vinovați. Ar fi bine să amintim că convertire înseamnă, înainte de toate, schimbarea mentalității. Și deci capacitatea de a citi faptele, chiar și cele mai neliniștitoare din ziar, nu printr-o optică a neomeniei, ci a milei. Capacitatea de a gândi “diferit”. Diferit de persoanele cu bun simț și de moraliști care stabilesc o ecuație atroce între delict și pedeapsă, fără să aibă fiori de suspiciunea că, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, al doilea termen al ecuației ar putea fi “milostivirea”. Și că cel vinovat ar putea fi găsit altundeva. Cel puțin în imediata apropiere. Și ar ajunge să ne îndreptăm mâna în direcția pieptului nostru pentru a-l descoperi.

Pentru a citi bine fragmentul evanghelic de astăzi, pentru Isus vinovații nu sunt nici Pilat, nici constructorii turnului, cu atât mai puțin victimele. Pe el îl interesează să pună pe banca imputaților pe “informatori”. În fața tragicei și misterioasei realități a răului, documentată și de cronicile zilnice, Isus nu lansează “avertismente” (avertismentul aparține stilului mafiot). Preferă să lanseze “invitații”. Și acestea îi privesc pe toți, cuprinzând pe cei care se adăpostesc sub turnul bunăstării lor, al siguranței lor de “a fi la locul lor”. Acel turn este foarte periculos. O nenorocire ireparabilă. De fapt amenințarea de… a nu cădea.

Ritul latin